In epilogul cartii Intalnire cu disperarea, domnul Camil Ring vorbeste de o scrisoare pe care a scris-o dupa ce a fugit din Romania in 1948 si care era adresata prim-ministrului din acel timp, dr. Petru Groza. Citesc scrisoarea:
“Scrisoarea este scrisa colectiului Ceausescu.
Excelenta,
Subsemnatul sunt de origine romana. Pana in 1948 in Bucuresti am fost ziarist, ziarist burghez bineinteles. Pentru ca acum as fi fost totusi acolo, daca nu eram. Desi evenimentele din Cehoslovacia…
In 1948 ziarul “Semnalul” care imi apartinea ca coproprietar a fost suprimat de regimul stalinist de atunci. Dupa ce ziarul a fost suprimat am realizat ca si eu voi fi suprimat, insa fizic. Cum nu eram deloc decis sa merg pe drumul Siberiei sau a inchisoarei Gherla, am strans in mainile mele bastonul de pelerin si am plecat din Bucuresti. Am ajuns la Paris, adica am trebuit sa fug ca si multi alti romani atunci si chiar astazi. Atunci, meseria pe care am avut-o m-a pus in contact cu mari oameni politici: doctor Petru Groza, Ana Pauker, Chisinevschi si cu multi ministrii care constuiau comunismul: Botnaras, Macobescu, Ivascu, Balanescu. Dupa ce am ajuns la Paris, am inceput sa denunt rautatile stalinismului. In 1953 am scris o carte Stalin mi-a spus (Stalin M’A Dit). Prima carte de acest gen in care denunta adevaratul obraz al stalinismului si influentele nefaste asupra Romaniei. Aceasta carte a fost tradusa in multe limbi. Probabil ca aveti o copie. Cand cartea mea a aparut, familia mea care se gasea in Bucuresti, nevasta mea si doi copii: Olga si Lucian, au fost deportati undeva pe Baragan. Am aflat cateva luni mai tarziu, si dupa ce am aflat i-am scris o scrisoare lui doctor Petru Groza. In aceasta scrisoare i-am spus ca nu am fost niciodata un dusman al regimului, dar un om care care intotdeauna a spus adevarul. Am simtit ca intodeauna, rolul meu a fost sa fiu un far in furtuna, sa arat adevarul oamenilor, nu sa spun minciuni. Si daca in fondul meu poate ma simt vinovat, nu am avut incotro. L-am rugat sa-si aduca aminte de o discutie, pe care a avut-o in 1947 cu mine, in care a spus: “In fundul inimii mele ma simt recunoscator generalului Antonescu, pentru ca m-a pedepsit pe mine, dar nu familia mea. Familia mea a fost lasata in pace.” Si am adaugat: ”De ce trebuie copiii sa plateasca pentru vina parintilor?” Am continuat sa spun ca nu e just. Scrisoarea si-a facut scopul. Doua luni mai tarziu, trei ani dupa ce familia mea a fost deportata in Baragan in 1950, familia a putut sa fie eliberata, si pe urma am cumparat-o, platind bani unui individ care se ocupa cu cumpararea vietilor din Romania. Pentru 5000$ astazi vorbesc cu dumneata cum am vorbit cu doctor Petru Groza. Dar subiectul e diferit. Nu am familie pe care sa o salvez de pe Baragan sau sa o cumpar. As vrea sa vin in Romania din mai multe motive. Ca cetatean francez si avand o afacere care nu e politica, as vrea sa-mi vad tara natala, si sa mai vad rudele care mai exista. Stiu ca legea actuala imi da dreptul sa vin in mod liber in tara. Dar as vrea sa fiu sigur ca voi fi liber si ca sa ies din tara. Unii spun ca nu este posibil. Din aceasta cauza va scriu aceasta scrisoare. Cred ca am dreptul sa-mi iau aceste precautiuni penru ca si astazi exista politii paralele si perpendiculare, securitate. Pentru ca am fost celebru, pentru ca pe timpul regimului Ana Pauker am avut o pagina in Cartea Alba a Natiunilor Unite, pentru ca numele meu a fost citat intr-un mare proces de spionaj anglo-american in 1948 unde se dicutau legaturile mele cu ambasada Angliei si a Americii, ceea ce nu era adevarat, dar care mi-a dat posibilitatea sa judec ce se intampla in Romania. Acum vreau sa va spun pentru ce vreau sa vin in Romania. In primul rand ca sa pun niste flori pe mormantul parintilor mei, care dupa ce au trait intr-o Romanie mare si libera au murit intr-o Republica Populara Romana. In al doilea rand ca sa-mi dau si eu seama ce este adevarat despre ce se povesteste despre Romania. Schimbarile care s-au produs in Romania in timpul conducerii dumneavoastra. In al treilea rand sa stiu de ce, daca totul merge asa de bine la noi, oamenii traiesc asa de prost? De ce de cate ori pot, oamenii aleg libertatea, turisti, oameni oficiali? De ce Bucurestiul care este un oras asa de frumos, are cetateni care sunt asa de tristi? Acestea sunt motivele mele ca sa vin in Romania. Imi dau seama ca in momentul de fata nu sunt decat un cetatean oarecare, roman, nu sunt important, sunt o persoana umila. Va rog acordati-mi dreptul de a-mi vedea tara din nou, cel putin o data inainte de a muri.” Domnul Camil Ring prevedea viitorul. A fost in Romania in 1973. A murit in 1975 de o congestie cerebrala in Brazilia si de un atac de inima. Asa s-a stins cel care singur s-a numit un far in furtuna, o lumina, un om care intotdeauna a spus adevarul chiar daca l-a costat: familia lui, linistea lui si patria lui. In 1951 Camil Ring scrie Stalin M’A Dit. Cartea a aparut in 1951 si cateva luni dupa ce cartea a aparut, eu, fratele meu si mama mea am fost trimesi pe Baragan in domiciliu fortat, in comuna Gheorghe Doja, unde am stat pana in 1953, cand Stalin a murit si am fost si noi eliberati. Cartea Stalin M’A Dit este o marturie a timpurilor din 1945 pana 1970 cand domnul Camil Ring s-a reintors in Romania. Prefata cartii da o imagine a Romaniei, dupa eliberarea Romaniei de catre Uniunea Sovietica in 1944 - 23 august. Exista pe prima pagina o citatie a lui Stalin care a spus: “Nimic nu este pentru totdeauna in lume. Totul se schimba, totul evolueaza. Adevarul, el singur se schimba.” Stalin.
Si cartea este dedicata Frantei unde, domnul Camil Ring spune, incepe libertatea. Prefata este povestea Anei Pauker care devenise in 1945 ministrul afacerilor externe. Ana Pauker era dintr-o familie de evrei, bogata. Se nascuse intr-o casa eleganta, cu servitori, cu bani si devenise comunista ca si multi altii in timpul ilegalitatii, in timpul anilor cand comunistii erau aruncati in Doftana si in alte inchisori, din 1940. Ana Pauker a plecat in Uniunea Sovietica, unde a fost indoctrinata de catre securitatea sovietica si devenise o mare favorita a lui Stalin, care a trimis-o inapoi in Romania in 1945. Ana Pauker l-a distrus pe regele Mihai, l-a facut sa fuga din Romania, a distrus partidele populare, cum era partidul lui Maniu, i-a aruncat in inchisori, a facut sa curga valuri de sange si de lacrimi si care la sfarsit a fost si ea distrusa si aruncata in inchisoare. Fara discutie, spune domnul Camil Ring, isi va termina viata in puscarie sau va capata pedeapsa de a fi impuscata. Dupa ce a fost dezonorata intr-un proces public, unde va trebui sa spuna ce rau a facut. Dar aceasta Ana Pauker a fost si ea martora, contra sotului ei intr-un proces la Moscova si a ajutat ca el sa fie executat. Deci capata aceasi pedeapsa care a dat-o sotului ei. Dar este ceva mult, mai important, spune domnul Camil Ring: ”Destinul lumii, destinul Romaniei este de aceasta drama a Anei Pauker.” Sub acest semn, sub eticheta democratiei, unei democratii spusa populara s-a jucat aceasta drama. Noi suntem obligati sa suportam acest regim, suntem amenintati de a vedea distrusa o civilizatie, care nu era fondata pe anxietate, pe frica si pe despotism. Lumea occidentala s-a eliberat de aceste complexe barbare. Are dreptul sa doarma noaptea in liniste, sa se trezeasca fara sa le fie frica ca vine Inchizitia, sa aiba dreptul sa gateasca, sa-si aleaga guvernele. Omul din Occident comparat cu tarile din est: Romania, Ungaria, Bulgaria Cehoslovacia, Polonia, in 1951, era liber; putea sa-si traiasca viata cum vroia. Ceea ce nu se intampla in Romania. Domnul Camil Ring da o scurta istorie a situatiei din Romania: “In Romania in 1944, cand Uniunea Sovietica a trecut granita in urmarirea nazistilor germani, Partidul Comunist nu exista. Cand Ana Pauker a venit in Romania totul s-a schimbat. In cateva luni a distrus: legile, obiceiurile, institutiile, viata politica, economica si sociala. I-au trebuit cateva luni ca sa instaureze frica de tortura, de moarte, de inchisoare, sa distruga presa, partidele, sa distruga clasa burgheza, sa reduca oamenii din Romania la mizeria cea mai mare posibila, sa distruga libertatea. Armata Sovietica era acolo s-o sprijine. Si afara de asta Ana Pauker a avut suportul lui Stalin, tatal popoarelor, cum se numea el. “Stalin mi-a spus” Era destul ca puterea ei sa fie suprema. Trebuie sa intelegem ca Ana Pauker a fost numai un agent al acestei schimbari, o femeie care devenise un dictator crud si care a crezut ca este imuna din cauza lui Stalin. Dar Stalin singur a sacrificat-o, asa cum a sacrificat sute si mii, si zeci de mii de altii. Intra inapoi in necunoscutul din care te-am scos. Aceasta a fost destinul Anei Pauker.”
Prefata
Actiunea acestei carti se petrece in Bucuresti. Este o carte scrisa din intamplare, intamplarea care a facut ca un roman sa fie cel care a scris-o. Ea se putea sa se intample in Budapesta, la Praga, la Sofia sau in Varsovia. Situatia era aceasi in toate tarile din spatele Cortinei de fier. Toate aceste tari sunt sub controlul Uniunii Sovietice. Domnul Camil Ring vorbeste de situatia in 1950, 1951, 1952, cand cartea Stalin M’A Dit a aparut. Din cauza Acordului de la Ialta toate tarile Europei de Est au devenit vasalele Uniunii Sovietice. Domnul Camil Ring continua:” In Romania nu exista un partid comunist. In Cehoslvacia si Bulgaria si Ungaria existau partide comuniste. Dar in Romania a trebuit creat Partidul Comunist. Numarul de comunisti in inegalitate era foarte mic. Si atunci Ana Pauker a avut ca misiune sa creeze Partidul Comunist. Folosind expresia Stalin mi-a spus ea avea putere suprema. In prima perioada din 1945 cand guvernul Petru Groza, un guvern care se numea popular dar, in realitate, era comunist, a venit la putere in Romania si pana in 1948, cand regele Mihai a fost obligat sa paraseasca Romania, situatia in Romania a devenit din ce in ce mai serioasa. In 1947 regele a abdicat. In 1948 toate fabricile, toata industria, pamantul, totul a fost nationalizat, luat de la proprietar si a devenit bun de stat. Daca vreti mai multe amanunte cititi O ciocarlie in colivie, scrisa de Olga Ring. Aceasta etapa din 1945 pana in 1948, nationalizarea in 1947 cand banii au devenit inexistenti, cand sute de mii de lei devenisera un leu. A fost o situatie de a distruge clasa burgheza, de a-i face saraci si de aplica masurile dictate de catre comunistii din Uniunea Sovietica. Aceasta etapa a avut un mare succes. Nu mai existau partide de opozitie, ceea ce nu insamna ca nu exista opozitie. Numai existau oameni politici in libertate, toti erau in inchisoare, nici mari burghezi, nici proprietari de pamant si nici oameni cu bani. Toti fusesera distrusi. Conducatorii Romaniei sprijiniti de catre Uniunea Sovietica luasera control complet. Prin ruinarea marii burghezii, cu intrprinderi care fusesera nationalizate de catre stat, cu micul burghez care fusese distrus si nu mai avea bani sa traiasca. Cabinetele dentare, cabinetele medicale micile magazine, totul a fost nationalizat. In doi ani Partidul Comunist a luat puterea suprema si aproape fiecare roman a fost obligat sa fie comunist. Daca nu devenea comunist, atunci era dat afara de la lucru, pensionat si lasat sa moara de foame. Dar in acelasi timp puterea personala a sefilor comunisti crestea. Moscova nu a fost de acord.
Daca la inceput i-au sprijinit, pe urma au inceput sa-i inlocuiasca: intai pe Dimitrov care devenise prea puternic, care a fost omorat, aruncat in inchisoare si pe urma condamnat la moarte. In Ungaria s-a facut la fel cu Rajc, omul de incredere al lui Rakovski si a ministrului de interne. Si el a fost condamnat si omorat. Si Rakovski care era seful Partidului Comunist in Ungaria si-a invatat lectia si a devenit supus Uniunii Sovietice. In Polonia victima a fost Gomulca. In Cehoslovacia Szlanski. Si toti acesti oameni au fost distrusi de catre Stalin. Si fiecare din ei spuneau Stalin mi-a spus sa actionez in felul in care am actionat. In realitate Stalin ii controla, Stalin care devenise ridicat pe un piedestral, care era considerat aproape un Dumnezeu, si care conducea toata lumea de sub Cortina de fier. Dar in realitate in 1950 Stalin nu mai avea putere. Era Malenkov si Beria care luasera puterea in Partidul Comunist din Uniunea Sovietica. Stalin incepuse sa fie bolnav si a murit in 1953 de o congestie cerebrala. Domnul Camil Ring da documente, fotografii ale Anei Pauker, in Rusia, ale Anei Pauker acuzand pe sotul ei, si la procesul care fusese intentat in Moscova si care a ajutat sa-l omoare, Ana Pauker in Romania. Si domnul Camil Ring continua ca sa vorbeasca de Ana Pauker care in numele lui Stalin distrugea in mod sistematic Romania. “Si daca Ana Pauker este o criminala, ea o face cu ajutorul lui Stalin. Numai in lumea occidentala este considerata o criminala. In ochii Comunismului si a stalinismului Ana Pauker este o mare femeie de stat si o mare putere. Ana Pauker a executat in mod fidel toate dispozitiile Moscovei. Stalin mi-a spus erau cuvintele ei. Nu a fost intotdeauna adevarat, dar a avut o dragoste deosebita pentru rusi si pentru Uniunea Sovietica si a fost o putere suprema in Romania din 1945 si pana in 1952. Stalin M’A Dit este povestea ei ca dictator a Romaniei si in acelasi timp o marturie istorica timpurilor din 1945 si pana in 1952, cu toate evenimentele ce se petreceau in Romania si in lumea Europei de Est.
Postfata
Domnul Camil Ring scrie: "De ce am numit aceasta carte, Intalnirea cu disperarea? Sau de ce am folosit cuvantul disperare, când am vorbit de Romania. Astea sunt motivele. O tara latina inconjurata de o masa slava, Romania a fost condamnata sa traiasca langa Uniunea Sovietica. A devenit parte din zona de influenta a Rusiei Sovietice, din cauza acordului de la Ialta. Dupa moartea lui Stalin, Romania, care acum este totusi socialista, nu s-a schibat mult. Dar a inceput sa fie putina speranta, dupa ce Stalin a murit, Romania se va schimba. Dumnezeu, care acuma devenise un simplu om, asa il numea Hruscev. Si alte schimbari, care acuma se intamplau in Rusia, dadea putina speranta. Pe urma a fost invazia Cehoslovaciei in 1968, de catre armata sovietica, si a tuturor tarilor din pactul de la Varsovia, exceptand Romania, care a refuzat. Regimul comunist care este impus Romaniei, cu acceptarea de catre englezi si americani, nu reprezinta raiul pe pamant, pentru cei 20 de milioane de romani care traiesc in Romanie. Poti sa iubesti sau sa nu iubesti regimul lui Ceausescu. Si eu nu-l iubesc. Dar chestiunea este ce se va intampla de acum inainte. Sa speram, ca dupa ce a fost posibil sa debarce pe luna, omul poate va schimba relatiile cu restul lumii. Romania in fata Uniunii Sovietice este mielul in fata lupului. In 1968, Cehoslovacia a fost distrusa pentru ca a vrut libertate. Si Romania a inceput sa simta o alarma, frica. De atunci, Bucurestiul si-a luat masuri de a se apara. Si tovarasul Ceausescu, care si-a consolidat situatia in interiorul pertidului, incepe sa-si schimbe politica internationala. Exista o lege noua care discuta organizatia sistemului de aparare nationala. Si se poate citi in aceata lege: Poporul roman, intotdeauna s-a aparat, cu armele in mana, fara frica, cu multa demnitate. si-a aparat libertatea, dreptul de a trai si dreptul de a se dezvolta in independenta. Aceasta lege are 164 de articole.Tot ce vrei exista acolo. Dar mai ales formatii paramilitare, care sunt numite garzi patriotice, care au fost create in mod spontan cu invazia Cehoslovaciei, si care vor avea un rol de armata in clandestinitate, pentru a rezista in caz ca Uniunea Sovietica ar vrea sa invadeze Uniunea Sovietica. Sunt formatii de lucratori care pazesc libertatea Romaniei. Fiecare femeie pana la 55 de ani si fiecare barbat pana la 60 de ani este obligat sa faca parte din aceste grupuri." Domnul Camil Ring continua: "As vrea sa citez continutul unui articol. Este urmatorul: Garzile patriotice sunt unitati de lupta inarmate, care contin lucratori din orase si din sate si scopul este sa aparam Romania, patria noastra. Misiunea lor este sa participe impreuna cu fortele militare la apararea Romaniei, la dreptul Romaniei de a lucra in mod liber, faptul ca poata sa aiba dreptul de independenta conta tuturor altor tari din jurul Romaniei. Garzile patriotice participa prin activitatea lor la apararea frontierelor si la mentinerea linistii publice. Legea a intrat in vigoare pe 31 martie 1973. Imediat maresalul Gretchko, ministrul sovietic al apararii, s-a invitat in Bucuresti. A fost primit pe 20 aprilie in vizita oficiala. Iata ce scrie ziarul Le Monde din Paris, despre aceasta vizita: Vizita maresalului Gretchko pare sa fie in legatura cu politica de aparare a Romaniei. Maresalul Gretchko a criticat faptul ca Romania vrea sa se apere, in special fata de Uniunea Sovietica.
A spus ca Romania este din pactul Varsoviei si aliata cu Uniunea Sovietica si ca aceste trupe sunt absolut nenecesare. Dar tovarasul Ceausescu nu a ascultat. Si continua aceasta politica de departare de Uninea Sovietica si de apropiere de vest; de America si in special de China. Maresalul Gretchko a criticat aceasta politica si mai ales faptul ca Romania vrea libertate. Ce drept sa aiba Romania când este sub conducerea Uniunii Sovietice. A anuntat ca singurele miscari comune, care sunt acceptate sunt exercitiile din jurul granitei. Si aceste lucruri s-au intamplat in februarie in 1972, sub directia maresalului Iacubowski, comandantul suprem al Pactului din Varsovia. Din 1968, Romania adopta o politica fata de Rusia de departare si de independenta. Romania accepta faptul ca apartine familiei socialiste, dar nu accepta sa fie vasalul complet al Uniunii Sovietice.
Prima Parte
Prea multa lumina
Prima parte incepe cu o citatie a lui Lenin: Niciodata sa nu te joci cu revolutia. Si daca o incepi trebuie sa o continui cu multa decizie si sa treci la ofensiva, indiferent de consecinte. Trebuie sa prinzi dusmanul cand nu este pregatit si momentul cand trupele sunt raspandite. Lenin.
Capitolul 1
Unde se deschid inchisorile
“Era in august 1944, 23 august.” Asa incepe domnul Camil Ring primul capitol. “In Bucuresti viata era cotidiana. Nemtii erau peste tot. Caldura era insuportabila. Dar la Bucuresti este obisnuit. In august termometrul creste pana la 50 de grade Celsius si uneori 60. Oamenii se plimba in camasi cu maneca scurta sau cel putin o faceau, pana cand generalul Antonescu, care era dictatorul roman in timpul razboiului, a semnat un decret ca fiecare trebuie sa poarte o haina. De aceea romanii pe acel timp se grabeau sa iasa afara sa plece din oras, acasa, ca sa poata sa asculte BBC-Radio Londra. Nu era usor sa asculti Radio Londra. Erau doi dusmani: portarul si bruiajul. Si totusi din cand in cand puteai sa asculti. In acea zi de 23 august 1944, cand cei care puteau sa asculte au raspandit vestea ca Parisul a fost eliberat. S-a stiut ca Bucurestiul va fi urmatorul. La ora 9 seara in timp ce se asculta muzica nemteasca, cateva valsuri vieneze, Wagner, Schubert sau Lili Marlene, care era cantecul in voga pe acel timp, deodata s-a intrerupt radioul si comentatorul a spus: “In cateva minute vom da o veste de o importanta suprema oamenilor din Romania.” Pe urma o pauza si iar muzica. Toata lumea vroia sa stie ce s-a intamplat. S-a anuntat eliberarea Parisului, care a bucurat pe fiecare. Dar ce altceva s-a intamplat? Nimeni nu stia. In noaptea in care s-a intamplat, oamenii au chemat prietenii si-au intrebat: “Ce gandesti tu ?”, “Ce crezi ca se intampla?”. Si radioul continua sa dea muzica de dans si muzica din opera lui Wagner. Deodata s-a intrerupt. A fost o pauza lunga si speaker-ul care a promis o veste enorma in cateva minute. Oamenii deveneau nebuni. Ce putea sa fie? In sfarsit vocea comentatorului de la radio a spus: “Majestatea Sa, regele Mihai este in fata microfonului.” Regele vorbeste Romaniei. “Regele?” Inainte de a realiza vocea regelui, vocea foarte bine cunoscuta care in timp de patru ani nu a spus un cuvant, a inceput sa vorbeasca: “Romani. Romani de oriunde.” Si regele a spus ca razboiul contra Uniunii Sovietice s-a terminat, ca armele se vor intoarce contra Germaniei si Armata Romana sa fie aliata cu Uniunea Sovietica si sa lupte contra Germaniei. Al doilea decret era de a elibera din inchisori pe toti comunistii in ilegalitate care fusesera condamnati pe viata in Doftana, in Gherla si in Vacaresti. “In acea noapte Bucurestiul nu a dormit”, a spus Domnul Camil Ring. Emotia si fericirea ca razboiul se terminase si ca prezenta Germaniei in Romania va dispare de pe o zi pe alta. Erau prea multe vesti pentru romani. Fiecare era vizitat. Fiecare nu stia ce se va intampla. Dar stiau ca timpul de inchisoare pentru comunisti s-a terminat. Nu stiau ce inseamna, nu stiau ce se va intampla. Partidul Comunist era in ilegalitate si nu exista decat de 15 ani. Si era foarte mic, 100 de oameni maxim. In 1935-1940 toti comunistii fusesera aruncati in inchisori. In 1930 Partidul Comunist nu a avut nici un succes in Romania si nu era important.
Avusesera 2% din voturi. Deci era ignisificant, aproape necunoscut. Ce se va intampla de acum inainte? In dimineata de 24 august, trupele Uniunii Sovietice au inceput sa intre in Romania, trecand Prutul. Si armata germana fusese izgonita din Romania. Peste noapte situatia se schimbase: Romania devenea o putere aliata Uniunii Sovietice, Americii, Angliei in lupta contra Germaniei, Japoniei si a Italiei, care erau fascisti si nazisti. Japonia atacase America la Pearl Harbour in 1942. Si atunci America a intrat si ea in Al Doilea Razboi Mondial. In secunda in care America a intrat in cel de-al Doilea Razboi Mondial si armata germana a fost distrusa in Stalingrad, de catre trupele Uniunii Sovietice. Razboiul s-a schimbat. Germanii distrusesera Polonia, tarile scandinave, Franta, Austria si inaintau victoriosi in Uniunea Sovietica, deodata au inceput sa fie batuti, si au inceput sa fuga din Uniunea Sovietica, sa se retraga in Romania, in restul lumii si in ultima instanta in Germania, unde Hitler se va sinucide si razboiul se va termina pe 8 mai 1945. In februarie 1945 un nou partid venea la putere in Romania, condus de dr. Petru Groza si avand ca ministru de externe pe Ana Pauker, tovarasa Ana Pauker, colonelul Ana Pauker, al Armatei Sovietice. Ana Pauker plecase in 1934 la Moscova, unde fusese chemata ca martor intr-un proces contra lui Trotki si cand a fost martora contra sotului ei, inginerul Marcel Pauker, a cerut generalului Visinski pedeapsa capitala, moartea pentru tatal celor trei copii pe care ii avea.
Capitolul 2
Stalin mi-a spus
Domnul Camil Ring incepe capitolul 2, descriind sedinta care se petrecea in apartamentul tovarasei Ana Pauker, care venise in Bucuresti in septembrie 1944. Fiind colonel al Armatei Uniunii Sovietice, venise cu o masina a armatei. In Bucuresti s-a intalnit cu cativa comunisti romani pe care ii cunostea din timpul ilegalitatii. Nu erau multi. Se gaseau altii insa care si ei fusesera in Doftana si care deveneau si ei puteri in noul guvern. Imediat cum a venit, Ana Pauker a inceput sa locuiasca intr-un apartament foarte elegant, abandonat de un general german, care fugise. Si, acolo in marea sufragerie, de stil florentin, erau 20 de comunisti. Zece din ei necunoscuti. Sala era plina de fum de tigari, care nu mai avea loc in scrumiere si erau aruncate pe covoarele persane. Discutia nu avea nici o ordine, era intrerupta de telefoane, care cereau ministului justitiei, Patrascanu, secretarului de stat interior Teohari Georgescu sau secretarei informatiilor Constantinescu Iasi, secretarului, ca sa vorbeasca la telefon. Sediul Comitetului Central Comunist o chema pe Ana Pauker la fiecare cinci minute. Era prima data cand marii capi ai Partidului Comunist ilegal se reintalneau dupa ani petrecuti in puscariile din Doftana, Vacaresti si Gherla. In lunea de dupa 22 august incepuse o presa comunista, incepuse schimbari. Dar adevarata schimbare avea sa fie orchestrata de catre Ana Pauker si Vasile Luca, care era numarul doi al Partidului Comunist. Ana Pauker vorbea: “ Ascultati tovarasi! Este timpul ca sa terminam discutia. Am promis generalului comandant sovietic al Bucurestiului ca sa ii aduc in aceasta seara planul de organizare al Partidului Comunist. Si Moscova incepe sa fie nerabdatoare.” “Dar, tovarasa Ana. Nu am facut nimica! Te-am asteptat pe dumneata!” a spus cineva din audienta. Era secretarul general in timpul perioadei de clandestinitate. Ana Pauker l-a ignorat: “Cazul dumitale, tovarase, il vom discuta mai tarziu. Suntem foarte nemultumiti de felul in care partidul a lucrat in legalitate, in special Moscova si Stalin.” Saracul tovaras Barbulescu a devenit palid la fata. Un om simplu, cizmar de meserie, Barbulescu deodata devenise secretarul general al Partidului Comunist in timpul razboiului. Partidul era mic, razboiul era mare. Ce putea el sa faca, micul cizmar? Incercau sa faca ceva, incercau sa scoata un ziar clandestin. Dar partidul era asa de mic incat nu aveau nici un fel de putere. Si acum Moscova il judeca. Tovarasul Barbulescu a incercat sa se scuze, dar Ana Pauker nu l-a ascultat. “Suntem aici pentru alt scop, tovarase! Dumneata ai sa ne dai o autocritica in sedinta urmatoare.” Autocritica este o confesiune a greselilor pe care le-ai facut. Si Ana Pauker a continuat: “Tovarasul Patrascanu va fi de acum inainte secretarul general provizoriu.” Asa a fost distrus Barbulescu. Toti o priveau pe Ana Pauker care avea parul ciufulit, pentru ca mainile ei tot timpul se jucau cu parul. Toata lumea tacea, dar se vedea frica pe obrazul fiecaruia. Se stia ca ea are puterea suprema si ca are legatura completa cu Stalin. Fiecare nu stia cand va fi aruncat in puscarie ori cand va fi executat. “Si acum tovarasi vom termina sedinta. Suntem aici ca sa trasam prima strategie si tactica a partidului, prima etapa pe drumul socialismului.” Si Domnul Camil Ring continua. Ana Pauker a spus: ”Imi aduc aminte de o discutie pe care am avut-o acum trei ani cu scumpul tovaras Stalin la Moscova. Eram intr-o zi in casa lui. Eram singuri, numai noi doi in birou. Stalin fuma si tacea. Stiam ca, in timp ce fumeaza pipa, mintea lui lucra. Deodata mi-a spus: Vezi, in ziua in care voi, sefii Partidului Comunist care sunteti aici, in Moscova veti reveni in tarile voastre, nu va fi foarte greu. Nici pentru tine, nici pentru Rakovski in Ungaria, nici pentru Dimitrov, pentru ca va trebui sa luati ca exemplu bogatia de experienta socialista a Uniunii Sovietice. Trebuie numai sa deschideti istoria Partidului Bolsevic si sa urmati directiunile. Veti gasi solutia la toate problemele. Nu uita niciodata tovarasa Ana!”
Dupa o tacere, Ana Pauker a continuat: “Deci tovarasi, trebuie numai sa citim lucrarile lui Iosiv Visarionovici Stalin, ale lui Lenin, in felul in care a fost revazut si aplicat de Stalin si sa continuam pe acelasi drum. Eu gasesc ca e foarte simplu.” Fiecare o privea pe Ana Pauker si o asculta. In acelasi timp se uitau la ea. Isi aduceau aminte de o fata tanara, cu parul castaniu, slabuta. In fata lor era o femeie grasa, cu un obraz rotund, cu parul cenusiu si cu riduri. Se apropia de 50 de ani. Dar in fata energiei, a curajului si a felului in care vorbea, iti aducea aminte de femeia din 1935, care judeca Tribunalul Militar din Romania, care o condamna la inchisoare. “Numele meu e Ana Pauker si sunt aici pentru ca am vrut binele poporului meu roman.” Acestea au fost singurele cuvinte pe care le-a spus. Cei noua comunisti, in ilegalitate, au facut ca si ea, si fiecare a spus aceleasi cuvinte si au fost condamnati la inchisoare pe viata. In momentul de fata o priveau si o recunosteau. Vasile Luca, care fusese si el in Moscova, isi aducea aminte de Ana Pauker in costumul de colonel sovietic a regimentului roman, care fusese format in 1943 cu prizonieri romani care cazusera in mana Uniunii Sovietice la Stalingrad sau pe alte campuri de lupta. Isi aducea aminte de sedintele Cominformului, isi aducea aminte de discutiile cu Stalin si isi dadea seama de puterea suprema a Anei Pauker. “In concluzie tovarasi -a spus Ana Pauker- trebuie sa urmarim in mod fidel ce ne spune Unuinea Sovietica si in special ce ne spune tatal poporului Stalin. Trebuie sa alegem un presedinte, Gheorghiu Dej, si trebuie sa fim de acord in linii generale a strategiei noastre. Strategia e urmatoarea. Tatal nostru genial Iosif Visarionovici Stalin ne-a spus: Strategia se schimba de fiecare data, cand revolutia trece dintr-o etapa in alta, ramanand totusi neschimbata in principiile esentiale in fiecare etapa. Prima etapa a noastra este de a colabora in mod fortat cu partidele burgheze. Pasul urmator va fi sa distrugem aceste partide burgheze si sa instauram un partid socialist, care se va chema popular dar care, in realitate va fi un partid comunist. Sunteti de acord?” Toata lumea era de acord. Cine avea curajul sa nu fie de acord? Guvernul a fost ales. Erau cinci prieteni ai Anei Pauker, pe care ii cunostea foarte bine si in care avea incredere. Totul a fost raportat in seara respectiva lui Stalin.
Capitolul 3
Masa de seara
Domnul Camil Ring descrie masa de seara la un general, al sefului delegatiei sovietice in Bucuresti si un comunist putin cunoscut, Iosif Chisinevschi, pe care Ana Pauker il cunostea foarte bine. Ana Pauker a inceput discutia. “Iti prezint un tanar membru de partid care a fost aruncat in inchisoare pe viata si pe care il cheama Iosif Chishinevschi sau in mod familiar Iosca.” Ana Pauker l-a privit. “Tovarase Iosca, vino maine dimineata la ora opt. Am sa-ti dau instuctiile ca sa incepi sa lucrezi.” La masa, spune domnul Camil Ring, se discutau situatiile politice. Intrebata de catre general, Ana Pauker si-a dat parerea ei despre tactica care trebuie continuata. Partidul Comunist era slab. Trebuia mai intai sa se numeasca Partid Socialist, care in momentul de fata avea multi prieteni in clasa muncitoare si, incet, incet sa devina Partidul Comunist. Pe urma, guvernul care exista in momentul de fata in Romania trebuia distrus si un guvern comunist ii va lua locul. “Mergeti prea repede tovarasa Ana!” a spus generalul cu un accent rusesc. Toata discutia era in limba rusa, pe care fiecare o cunostea foarte bine. “Nu!” a ripostat Ana Pauker. “Parerea mea si conform instructiilor pe care le-am primit de la Moscova, de la Stalin, nu trebuie sa mergem prea incet.” “Da!” a raspuns generalul sovietic. Dar nu vrem sa-i suparam pe americani si pe englezi, care sunt tovarasii nostrii, aliatii nostrii. Suntem inca in razboi. Berlinul nu a fost inca ocupat. Ziua va veni cand vom avea un guvern popular. Dar in momentul de fata stam asa cum suntem.” “Sunt de acord! a spus Ana Pauker. “Trebuie sa ne gandim si sa organizam Partidul Comunist, care in momentul de fata este foarte slab. Dar insa sa nu am inca ofensiva.” a spus generalul. “Trebuie intai sa slabim puterea burgheziei, greve si nimic altceva. Intre timp putem sa facem Partidul Comunist sa creasca pana la punctul cand va lua puterea, poate intr-un an de zile.” Ana Pauker a spus: “Nu sunt de acord. Am planul meu.” “Bine, vrem sa-l ascultam.” Si atunci Ana Pauker si-a impus planul ei. “Conditia in momentul de fata este ca: Guvernul Roman este compus din patru partide, toti dusmani ai Partidului Comunist. Aceste partide trebuie eliminate unul cate unul si distruse, ca sa lase loc Partidului Comunist.” “Totusi mergi prea repede tovarasa Ana. Trebuie facuti pasi mici, rabdare si organizare.” a spus generalul sovietic. “Intai il distrugem pe Bratianu, pe urma pe Maniu, pe urma urmatorul partid. Incetul cu incetul ii vom arunca pe toti in inchisoare si atunci partidul nostru socialist va lua puterea. Acesta este planul meu!” a spus Ana Pauker. In momentul urmator s-a dat cafea si votca. Era momentul de a se termina discutia, sa se fumeze tigari si sa se inchida sedinta. Dar nimeni nu se simtea obosit. “Spuneti-ne tovarasa Ana! Care este planul dumitale de a domina burghezi?” “A domina nu este cuvantul, tovarase. Nu trebuie sa dominam. Trebuie sa distrugem. Trebuie sa ne gandim mai intai la partidul nostru, comunist, sa incepem sa-l cream, pentru ca Lenin a spus ca nu poti sa castigi un razboi numai cu anvangarda. Trebuie sa creezi o armata, si o armata foarte puternica.” “Si cum vei reusi?” a intrebat generalul sovietic. “Burghezia si in special marea burghezie in Romania este speriata. Prezenta noastra ii sperie. Trebuie sa-i distrugem, trebuie sa le luam puterea, trebuie sa le luam industria, fabricile si sa-i reducem la nimic.
Si atunci avem mana libera ca sa ne continuam lucrul.” Toata lumea asculta. La sfarsit generalul sovietic a spus: “Ce femeie. Unica si extraordinara!” “Da! Unica, tovarase general. Acesta este cuvantul.” au spus ceilalti privind masina Anei Pauker care disparea in distanta.
Capitolul 4
Primele lovituri
Domnul Camil Ring continua sa arate ce s-a intamplat in Romania dupa 1944. Primul. Toate partidele au fost distruse: Partidul Taranist, Partidul Liberal, toate au disparut, sefii au fost aruncati in inchisori. Si in 1945, in martie, primul guvern socialist condus de Petru Groza, dar avand in realitate ca sefi pe Ana Pauker si Gheorghe Gheorghiu Dej, a fost instaurat la putere. Al doilea pas de a se lua toate fabricile, toata economia, micile magazine, cabinetele doctorilor, a dentistilor. Totul a devenit putere de stat. Pe urma taranii. Marii propietari de pamanturi si-au vazut pamantul nationalizat, si pamantul a fost impartit taranilor. In fabrici au inceput greve. Haosul era peste tot, dar in special in Bucuresti, unde situatia devenea din ce in ce mai serioasa. In 1947 a fost o nationalizare. Banii au fost schimbati, din milioane de lei la un leu si cu o singura lovitura toti burghezii au fost distrusi. Nimeni nu mai avea bani. Toata lumea era saraca.
Capitolul 5
Prea multa lumina.
“Da, scumpii mei tovarasi, gasesc ca Bucurestiul are prea multa lumina. Am trecut seara pe bulevardele Bucurestiului, am vazut vitrinele marilor magazine. Mult prea luminate. Aceasta lumina nu ajuta poporului, pentru ca dictatura proletariatului inca nu este complet realizata. N-ar trebui sa avem atata lumina.” Cea care vorbea era Ana Pauker, spune domnul Camil Ring. “Lumina ajuta numai burgheziei, pentru ca lumina timpurilor burgheze…” Fraza a ramas neterminata. Ana Pauker de multe ori nu-si termina frazele. Ca sa vada daca oamenii care o ascultau intelesesera. Era o metoda de a concentra ideile, care veneau fara nici un fel de disciplina in fiecare sedinta a partidului politic, sau pentru ca ii placea sa vorbeasca asa, neterminand frazele. “Acum, tovarasul Gheorghiu Dej ne va spune problema politica.” Tovarasul Gheorghiu Dej vorbea intotdeauna si exprima intotdeauna ideile si deciziile Anei Pauker. De aceasta data a discutat situatia din Romania, nationalizarea, luarea pamanturilor, luarea fabricilor. Totul devenind statul. Acesta era planul general si era urmarit pas cu pas. Totul se va petrece in viitor. Dar, Partidul Comunist avea de acum un plan pe care il urmarea, si care se va solda cu puterea suprema a Partdului Comunist in Republica Populara Romana care pe urma va deveni Republica Socialista Romana, sub conducerea suprema a lui Ceausescu.
Partea doua
Partea a doua este portretul unei familii. Domnul Camil Ring va descrie aceasta familie in cartea lui viitoare, care se cheama Intalnire cu disperarea si care a aparut in Paris in 1970. Deci nu voi intra in amanunte.
Partea a treia
Lupta decisiva.
“Fiecare popor are dreptul sa isi aleaga destinul. Dar ce inseamna acest drept?” Asa incepe Domnul Camil Ring partea a treia a cartii Stalin M’A Dit. Cea care vorbea era Ana Pauker. In jurul marii mese din sufragerie erau 12 conducatori ai partidului. Era 1947, un an care era hotarator pentru Partidul Comunist. Cateva vizite la Moscova, discutii cu Stalin si Molotov, cateva conferinte cu Polit Buro, i-au dat Anei Pauker puterea suprema de a continua obictivele ei politice. “Dreptul de avea destinul lor- a repetat Ana Pauker- aceasta este numai o expresie fara sens. Nu exista un drept absolut. Este o lupta mondiala a proletariatului, a comunismului contra Vestului capitalist. Aceasta mi-a spus Stalin. Si Stalin a continuat: E posibil ca in diverse cazuri concrete partidul sa-si schimbe linia, daca e nevoie. Noi vom continua sa mergem pe linia pe care am inceput, sa distrugem complet burghezia. Generalismul Stalin a discutat cu Mao Tse Dong, seful Partidului Comunist in China.
Si Stalin mi-a spus: Mao Zedong a spus ca Lenin are dreptate cand spune ca nu se poate judeca o miscare nationala a unei tari oprimate, dar numai rezultatele concrete in lupta generala contra imperialismului. Deci nu putem judeca izolat, dar numai pe scara mondiala.” Ana Pauker a continuat sa vorbeasca si invitatii sa asculte. Toti aveau impresia ca era mult mai mare decat realitatea, aproape ca o zeita, ca stia secretele zeilor, ca stia sa joace jocul si mai ales era favorita lui Stalin. Cand Ana Pauker vroia sa faca orice miscare spunea Stalin mi-a spus!. Acestea erau cuvintele magice, care deschideau usi si care o faceau sa fie dictatorul complet al Romaniei. Toate decizile mari se luau in sufrageria Anei Pauker. Si de aceea toti erau fericiti sa fie primiti in casa ei. Era tarziu. Mama a facut un semn si cei trei copii ai Anei Pauker s-au dus sa se culce. Atunci abia a inceput adevarata discutie. “Tovarasi trebuie sa discutam ceva foarte penibil” a spus Ana Pauker. Tovarasul Lucretiu Patrascanu. Lucretiu Patrascanu era singurul intelectual al biroului politic comunist. Ana Pauker il admira dar nu avea incredere in el. Patrascanu dupa ce a trecut doctoratul de drept la Berlin, s-a intors in 1922 in Romania si a devenit un comunist infocat. Il numea idealismul materialist. Tatal lui ii cumparase un cabinet si ii facea avocatura insa a renuntat la cariera, s-a inscris in barou dar nu vroia sa pledeze decat in favoarea lucratorilor care erau in inchisori. Presa care se ocupa de aceste procese si-a dat seama ca Patrascanu este un individ primejdios. Lucretiu Patrascanu s-a inscris in Partidul Comunist si, ca rezultat, a fost si el trimis in inchisoare. In timpul inchisorii a cunoscut pe ceilalti comunisti si pe Ana Pauker. Nu a mers in Rusia, dar a cunoscut-o pe Ana Pauker in timpul ilegalitatii. Cand Uniunea Sovietica a intrat in Romania, Patrascanu a trecut pe primul plan si i s-a dat postul de ministru de Justitie. Pentru prima data Patrascanu a intalnit pe toti comunistii mondiali. Ceea ce nu a fost favorabil pentru el. Era numit nationalist si un om care devia de la doctrina comunista. Si totusi, a devenit secretarul general provizoriu al Partidului Comunist in Romania si a ramas secretar general cativa ani dupa ce Ana Pauker a revenit din Rusia. Ana Pauker nu avea incredere in el pentru ca nu a emigrat in Moscova in timpul razboiului si nu a avut contact cu comunistii.
In 1973 Camil Ring scrie o carte care are ca titlu Ou randez vous du – Intalnirea cu disperarea. Cartea este scrisa pe vremea cand Camil Ring a fost reprimit in Romania de catre Ceauaescu ai cand Camil Ring incepuse sa aiba o afacere de import-export cu tarile europene de est. A fost primit cu caldura ai a fost foarte fericit pentru ca a revazut toti prietenii lui, toti ziariatii, toti scriitorii care ramasesera in Romania. In introducere, Camil Ring scrie: “Aceasta carte este o marturie dubla. Prima a unui ziarist care a fost obligat sa fuga din tara lui pe care o iubea, in 1948, ca sa scape de gulagurile staliniste. Iar a doua marturie, este aceluiasi ziarist care dupa ce a fugit la Paris se intoarce, 25 de ani mai tarziu, in tara lui, ca cetatean francez, prin naturalizare, dar protejat ai de o lege romaneasca, care dupa sfaraitul stalinismului, a dat o amnistie celor care au plecat in mod clandestin din Romania, ca sa poate sa se apere de persecutiile stalinismului. Un refugiat este o persoana care a pierdut totul in afara de accent- spune Camil Ring. “Ai plecand in mod clandestin din Romania in 1948, am lasat in spatele meu: familie, bani, prieteni. De atunci traiesc in Franta. Am facut din nou bani prin munca grea. Am pastrat aceentul romanesc, pe care l-am ameliorat in asa fel incat francezii cred uneori ca traiesc in sud, uneori ca traiesc in Province. Nu le spun niciodata adevarul, dar stiu foarte bine ca accentul romanesc nu am sa-l pierd niciodata. Ai nu-i contrazic, gandindu-ma ca in fond, in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial, cei care au fugit de catre nazisti aveau si ei accentul francez cand vorbeau, indiferent unde traiau: in Anglia, in America sau in Suedia. Aceste marturii au fost facute in doua epoci diferite. Prima a fost subiectul cartii Stalin M’A Dit-Stalin mi-a spus, care a aparut in 1953, dupa debarcarea Anei Pauker, care era femeia dictator, condusa de Stalin si al carei telefon era in mod direct cu biroul lui Stalin din Kremlin. Aceasta prima parte a fost scrisa ca sa arate cum comunistii romani conduceau Romania in acel timp, sustinuti de catre Armata Sovietica si ascultand in mod orbeste de acest Stalin spunea, distrugand burghezia in Romania, in timp ce creau o noua ordine, cea a stalinismului romanesc. Am fost martor in acel timp pana 1948, inceputul lui ’49, cand avand numai doua camasi, pe care le purtam pe mine, un singur costum de haine si un pardesiu gros si o caciula de blana am fugit in mod clandestin frontiera spre vest, spre Austria, cu un ghid, care trebuia sa ma duca in Budapesta si care pentru dolari m-a facut sa trec granita impreuna cu cativa amici. A doua parte a marturiei a fost scrisa in 1970, cand am fost reprimit in Romania, am mers de cateva ori in Romania; nu numai in capitala, in Bucuresti, dar in restul Romaniei. Ce-am vazut, ce-am auzit si ce-am retinut compune aceasta carte. Multe lucruri s-au schimbat in Romania in timpul acestor 25 de ani. Romania de azi nu mai seamana cu nimic cu tara pe care am lasat-o. E adevarat ca oamenii au devenit mai obiectivi, sau cel putin cred asta. Trebuie sa accept ca revenind in Romania in 1970, ca turist, in locurile unde parintii mei sunt ingropati, am fost primit cu mare caldura de catre colegii mei, de catre prietenii mei, care unii au pozitii foarte inalte in stat, in timp ce altii incearca sa uite anii de puscarie si de mizerie pe vremea stalinismului. Am impartit cu ei cutii de caviar, cu altii amintiri comune ai m-am simtit inapoi la mine in tara. Am stat ai la coada, la linie, in fata unor magazine de mancare ca sa pot sa le dau mancare. Regimul actual nu se simte solidar cu trecutul stalinist al aceluiaai Partid Comunist, a caror sefi, ca Ana Pauker, ascultau in mod orbeate de Kremlin ai de Stalin. Iar cei care au incercat sa puna dragostea pentru tara lor in fata sentimentelor pentru familia internationala socialista, citit sovietica, au avut soarta lui Patraacanu, unul din cei mai vechi comunisti romani, care a fost condamnat la moarte dupa un proces de parodie ai executat la ordinul lui Stalin. Astazi memoria lui a fost reabilitata ai corpul lui, exhumat dintr-o groapa pierduta intr-un cimitir, este intr-un mausoleum national, al tarii. Ai ceea ce inseamna ca autorul, eu, pot si eu sa ma scuz in fata cititorilor mei, pentru ca am fugit ai mi-am lasat tara si mi-am lasat familia. Am fost un las? Poate ca da. M-am gandit la viata mea si nu atata la familia mea. Multi ani dupa ce am fost refugiat la Paris, cand pasiunile mele s-au potolit din cauza varstei, am inceput sa compar ce s-a intamplat in Romania din 1944 cu Revolutia Franceza din 1789. Pentru ca ceea ce a fost in revolutia din 1789, distrugerea unei clase sociale, a nobililor, pentru altii care erau saraci, s-a intamplat in Romania. Franta din 1789 a cunoscut revolutia ei. Mari nobili au fost omorati prin ghilotina, pe urma au fost anii de teroare, epoca de care chiar Franta nu este mandra; asa cum Romania acum nu este mandra de ceea ce s-a intamplat pe vremea stalinismului. Ai faptul ca l-au distrus pe Patraacanu, l-au omorat pe Maniu, care era unul din cei mai inteligenti sefi ai opozitiei regimului stalinist ai care a murit intr-o inchisoare, fara ca sa se stie unde a fost inmormantat si unde exista corpul lui. In ziua cand un om, care iubeste istoria, va incerca sa citesca si sa inteleaga revolutia din Europa de Est o sa-si dea seama ca anii din 1944 si anii care au venit dupa 1944, au avut radacina intr-o situatie anterioara. In timp de secole, o mare diferenta de nivel material a separat clasa burgheza din Romania de cei care voiau si ei sa aiba aceasi situatie, in special pamant. Vorbim de taranii romani. Asta nu inseamna ca, comunistii au reusit sa dea pamant taranilor. Din contra. Au luat pamantul de la tarani si au creat mari gospodarii colective. Taranul a devenit un sclav, care trebuia sa lucreze pe pamant, pamantul care nu-i apartinea si se dadea o mica suma de bani sau mancare.
Anii care au fost dupa revolutia din Romania care a inceput in 1944, cu trecerea trupelor sovietice din Rusia in Romania ca sa distruga nazismul si care continua, sau a continuat pana cand domnul Ceausescu a luat puterea ai continua in zilele de azi, sunt foarte diferite de timpurile din 1944. Roamania in zilele de azi, in 1970, inca nu a atins nivelul de viata a claselor burgheze de alta data. Dar ar fi injust sa spunem ca nu a existat progres, in incercarea de a gasi o viata mai buna. Totuai, adevarata misiune a omului care iubeate istoria ai care va incerca sa studieze aceste timpuri, va fi de a analiza cauzele adevarate ale acestei revolutii care a schimbat complet situatia in Romania ai pozitiile. Omul care va scrie istoria Romaniei o sa-ai dea seama ca in realitate ceea ce a pregatit terenul pentru marea schimbare din 1944 in Romania, ca si in toate tarile din est, au fost sefii partidelor care erau uneltele lui Stalin si sefii claselor dominante. Pentru ca nu era bine pentru Romania si pentru restul tarilor din est sa existe ignoranta, analfabetismul, milioane de oameni care nu atiau sa citeasca, carora li se dadeau niste conditii materiale ai morale pe care marea clasa de cetateni nu puteau sa o suporte la infinit. Nu era o politica buna ca sa tii in ignoranta si analfabetism zeci de milioane de oameni, si sa le dai conditii materiale si morale care erau asa de inferioare incat la un moment dat comunistii sa ia puterea. Industria, comertul, finantele, presa se gaseau in mana unei minoritati. In mod sistematic fiecare alegere legislativa era falsa. Politia era si ea sub controlul guvernului, pe vremea burgheziei. Toate aceste fapte au intretinut nemultumirea oraselor si mai ales a satelor si au favorizat luarea puterii de catre comunisti. Distrugerea unei clase sociale nu a adus fericirea celorlalte clase sociale. In zilele noastre in 1970, mai mult decat 50 de ani de cand Rusia Sovietica a fost creata, Rusia are inca probleme foarte mari economice. In Romania, in ultimii ani, situatia s-a ameliorat. Aici domnul Camil Ring incearca sa devina prieten cu Ceausescu. Continui sa citez: “Prin a adopta ideea banul nu are miros, romanii vand la toata lumea, in timp ce ei mor de foame. In acelasi timp frontierele sunt deschise, milioane de turisti capata viza la granita si mii de oameni de afaceri care inainte nu erau capabili sa vina in Romania, incep acum sa creeze contacte comerciale cu Romania. Totusi situatia nu poate sa fie vazuta in culori roz si o sa dureze ani de zile pana Romania va ajunge la nivelul Vestului, la nivelul Frantei, la nivelul Italiei, la nivelul Angliei ori a Americii. Ori faptul ca tarile socialiste sunt nefericite este pentru ca nu este nici un interes la nivelul functionarului sau a micului lucrator. Stiind ca primeste numai un salariu si nimic mai mult, nici unul din ei nu incearca sa devina independent, sa castige mai mult, sa aiba o viata mai buna. Salariul merge, noi ne facem ca lucram, statul se face ca ne plateste.” Domnul Camil Ring continua: “Cand a cazut Ana Pauker si pe urma boala lui Gheorghiu Dej, care l-a omorat, amandoi uneltele Kremlinului, au lasat loc lui Ceausescu. Am urmarit activitatea lui din ziua cand ziarele romaneati mi-au spus ca a fost numit presedintele Romaniei. Am urmarit discursurile lui, am urmarit politica internationala si faptul ca Ceausescu incearca sa creeze o Romanie independenta si stapana pe destinul ei. Intreaga lume stie ca Ceausescu incearca sa faca pace intre Nixon ai Mao Zedong, incearca sa consacreze din ce in ce mai mult la o misiune de a media intre vest si est, intre China ai America, ceea ce este legea diplomatiei. Toate aceste incercari de a integra Romania in politica vestului. In martie 1973, Ceausescu a dat un discurs, cel mai curajos din toate discursurile lui. In discurs a spus ca lumea socialista, si in special Romania, incepe o politica cu totul noua, relatii noi intre partidele comuniste, relatii noi cu Ununea Sovietica, dreptul de a avea independenta, programul lor propriu politic, strategia lor proprie, tactica lor proprie, si nu sa ascultam orbeste de Ununea Sovietica. Ascultand acest discurs, Brejnev, la Moscova, s-a simtit foarte prost. Cum un mic sef al unei mici tari situata la periferia Imperiului Sovietic are curaj sa vorbeasca ca si cum a uitat de acordul din Ialta, de faptul ca Romania a fost vanduta Rusiei. Acesta nu era primul act de curaj al lui Ceausescu. Cel mai tanar presedinte al tarilor din est; din punctul asta de vedere este ca un om posedat de o ideee fixa. Incearca sa fie ca seful Partidului Comunist Italian, Tochiati, care spunea ca unitatea este creata prin diversitate. Dar Italia e departe. In timp ce frontiera romana este vecina cu Uniunea Sovietica, pe patru cincimi din 1800Km. Ceausescu, prin acest discurs pe care l-a pronuntat, a mers mai departe si ideile lui au luat un contur mai precis. Dupa el existenta judecatilor diferite este naturala. Dorinta de a fi o tara indpendenta, de a avea Romania independenta de Rusia este ceva natural. Si in discursului lui, a spus ca asta nu ar trebui sa aduca o tensiune in relatiile intre partidele comuniste si nu ar trebui sa afecteze cooperatia si mai ales solidaritatea lor. Din contra, aceste divergente, dupa Ceausescu, trebuie sa fie clarificate de catre discutiile de la partid la partid comunist si mai ales de catre Uniunea Sovietica. Pentru cei care stiu sa citeasca printre randuri, aceste idei exprimate in 1973; in acest moment spun foarte multe despre raporturile intre mica Romanie si imensa Rusie. Pentrru acelasi Ceausescu diversitatea de idei ai de viziune despre “marxismul creator”, inseamna singura baza ca sa poata sa existe o unitate noua si care sa se poata lupta contra imperialismului. Unitate de tip nou, aceasta este ideea acceptata ai discutata de Ceausescu.
Pentru ca marele prudent Ceausescu sa vorbeasca in felul asta, este pentru ca in momentul de fata este o mare lupta intre Romania si Uniunea Sovietica. Dar stilul ferm al discursului pronuntat de catre seful statului roman arata ca multe se vor schimba in Romania in urmatorii ani. Ca de obicei Camil Ring este un vizionar. El a vazut schimbarile din Romania. Desi a murit in 1975, a prezis situatia intre Romania si Unuinea Sovietica. Romania a devenit din ce in ce mai independenta, din ce in ce ascultand mai putin de catre Uniunea Sovietica, care la sfarait s-a dezintegrat, asa cum si Ceausescu a fost dezintegrat si condamnat la moarte, si executat impreuna cu nevasta lui cand devenise din ce in mai mult un dictator al Romaniei. Toate s-au intamplat in 1989, cu marea Revolutie din Romania. Domnul Camil Ring era mort de mult. Dar totusi a fost capabil sa vada viitorul si sa vada ca Romania se desprinde din ce in ce mai mult de Uniunea Sovietica si devine din ce in ce mai independenta; sa vada mizeria, sa vada ca romanii nu au ce sa manance, in timp ce toate produsele romanesti: carne fructe, branza, oua erau vandute in vest: in Spania, in Germania, in Arabia Saudita, oriunde Romania era capabila sa capete dolari. Si cu dolarii, Ceausescu a creat din Romania, care era o tara in care agricultura era de baza o tara cu fabrici, o tara cu o industrie grea, o tara care a inceput sa produca masini, sa produca tractoare, sa produca lucruri pe care Romania din 1944 nu le mai producea. Romania era o tara agrara, unde graul, porumbul, ovazul erau cultivate pe mari terenuri de pamant. O tara care nu avea o industrie grea sau foarte redusa. Ceausescu a luat dolarii si a distrus jumatate din Bucuresti, creand blocuri imense, foarte prost construite, care la un cutremur probabil vor cadea la pamant. A construit enormul lui palat, dealul Mitropoliei. A creat un sistem de metrouri, care nu exista inainte in Romania. Si-a creat palatul lui care este de patru ori mai mare decat Versailles, palatul regelui Ludovic al XIV-lea din Franta. Era foarte grandios Ceausescu si nu se gandea deloc la poporul roman care murea de foame; se gandea numai la interesul lui. Palatul a continut hainele doamnei Ceauaescu, 15 haine de blana care au fost gasite dupa revolutie, 5000 de perechi de pantofi, mii si mii si mii de rochii, pe care doamna Ceausescu le purta, in timp ce romanii mureau de foame si mancau salam facut din soia, tacamuri, care erau gheare de pasari sau foarte putina carne. Eu, fiica domnului Camil Ring, am fost in 1980 in Bucuresti, prima data cand m-am reintors din 1963 cand si eu am plecat din Romania in mod legal, nu ilegal. In 1980 Romania era intr-o mizerie infioratoare. Am cautat mancare, pentru ca aveam o matusa, sora domnului Camil Ring, doamna Coca Wasserman, care pe vremea aceea avea 75 de ani, era infirma si nu avea de mancare. M-am dus si-am stat la cozi si i-am cumparat lapte si i-am cumparat ulei. Se dadea o sticla de ulei pe luna. Se dadea un kg de zahar pe luna. Si-am mers in magazine ca sa caut de mancare pentru ea. Si n-am sa uit niciodata ca am intrat intr-un magazin si exista o pancarta pe care scria “Sunca 100 de grame-10000 de Lei; Salam 100 de grame-15000 de Lei; Muschi tiganesc 100 de grame-20000 de Lei”. Pentru mine in dolari, venind din America ca turista, nu costa nimic sau foarte putin. Si atunci am spus vanzatoarei sa-mi dea 200 de grame de salam, 200 de grame de sunca, 200 de grame de muschi tiganesc. Femeia s-a uitat la mine cu ochi neincrezatori si a zis: “De unde esti dumneata?” Si eu am zis: “New York”. Ai apoi a inceput sa rada. “Aceasta pancarta exista numai pentru turisti. Nu avem salam, nu avem sunca, nu avem nimic din toate lucrurile scrise aici, muschi tiganesc, toba, acestea sunt numai pentru turisti. Si atunci eu fiind curioasa si fiind fiica domnului Camil Ring, si fiind si eu scriitoare, am inceput sa merg din magazin in magazin in Bucuresti. Si tot ce am gasit erau niste conserve ruginite, niste borcane de dulceata antice, cu urme de muste pe ele. Si am fost la Piata Romana si-am gasit niste cartofi putreziti, o varza sau doua sau cinci sau zece nenorocite. Si in toata Piata Romana am gasit un cocos, pe care un taran il vindea, care probabil avea 100 de ani si era singura carne pe care am gasit-o in Piata Romana. Si mi-am adus aminte din copilarie, de muntii de legume, de fructe proaspete, oua, pui, rate, gaini, curcani. De cate ori femeia se ducea sa cumpere si cand aveam receptii acasa sau de cate ori ma duceam eu cu femeia sa vedem ce se gaseste de mancare. Vorbesc de anii 1944 ai pana in 1948. In 1948 situatia s-a schimbat, viata in Romania a devenit din ce in ce mai grea. Daca vreti sa stiti viata din Romania cititi cartea mea O ciocarlie in colivie, care va reapare si se va gasi in librariile din Bucuresti si din tara. In aceasta carte am descris exact mizeria in care traia Romania, mizeria in care am trait noi, clasa burgheza care a fost distrusa incet, incet de catre comunism. Dar mizeria generala, faptul ca nu se gasea mancare, faptul pentru care se statea la cozi pentru ore intregi, noi copiii si batranii cu o sacosa. Si in secunda in care ajungeai in fata, ti se spunea: “ Ne pare rau, dar totul s-a terminat. Nu mai avem nici o mancare”. Oamenii care mureau in puscarii, preotii care erau omorati sau aruncati in puscarie, toata mizeria de nedescris in care Romania se scufunda din ce in ce mai mult. O marturie a acestor timpuri, pe care eu am scris-o aducandu-mi aminte de copilaria mea, de adolescenta mea, de tineretea mea ai care nu este numai reflectia vietii mele. Este reflectia vietii a milioane de oameni, care fusesera distrusi de catre Partidul Comunist. Daca vreti sa stiti situatia cititi cartea. Continui Intalnirea cu disperarea.
In capitolul intai, intitulat Intalnirea cu disperarea, domnul Camil Ring vorbeate de vizita pe care Ceausescu a facut-o in mod voit ori nevoit la Moscova. Asta s-a intamplat in 1970. Nimeni nu a atiut pentru ce, cel putin pentru moment.
In realitate vizita a fost facuta de Ceausescu pentru ca Uniunea Sovietica l-a chemat de urgenta, dupa ce Brejnev venise in vizita in Romania. Brejnev, pe acel timp, era conducatorul Uniunii Sovietice ai a discutat cu Ceausescu. In sfarait s-a atiut ca aceasta vizita urgenta a fost pentru ca banca tarilor Comecom, fusese creat in acest moment de catre Uniunea Sovietica in Polonia. Faptul ca romanii aveau de acum legaturi cu banci frantuzeati i-a nemultumit pe rusi. Putin mai tarziu s-a aflat ca discutia intre Ceausescu ai Brejnev a fost foarte furtunoasa. Dar Ceausescu, foarte mic de statura ai inca tanar, avea 55 de ani in 1970, a avut un curaj pe care foarte putine tari comuniste, pe acea vreme, l-a avut ca sa infrunte Uniunea Sovietica. Aceasta n-a fost prima data si nici ultima data cand Ceausescu va lupta cu ruaii, pentru ca Romania sa fie independenta. In fond este prima data cand un conducator al unei tari comuniste, are curajul sa spuna Rusiei, marii Uniuni Sovietice: “Noi vrem sa fim independenti”, “Noi vrem sa avem destinul nostru”. Nici una din aceste tari: Polonia, Bulgaria, Albania, Cehoslovacia… Nici unul din ei nu a avut curajul ca sa spuna Uniunii Sovietice: “Noi vrem sa fim independenti”. Numai romanii, numai romanii au avut curaj sa reinceapa relatii diplomatice cu Germania Federala; in nasul Uniunii Sovietice, care era foarte nemultumita de aceasta situatie. Dar asta nu a oprit ca Rusia sa faca acelasi lucru cativa ani mai tarziu. Romanii au un talent de diplomatie. Si au un talent ca intotdeauna sa creeze situatii intre doua tari dusmane, unde aceste doua tari sunt capabile sa vorbeasca, sa incerce sa ajunga la un fel de inteles. Romanii in 1970 sunt singura tara din blocul de est care a refuzat sa rupa relatiile cu Israel. Si care, din contra, incearca sa le largeasca. Uniunea Sovietica era foarte nemultumita. Romania, mica Romanie, o tara insignificanta, incerca sa devina o putere. Acestea erau contra ideilor lui Hruscev. In 1962 marele sef al Uniunii Sovietice era Hruscev. Uniunea Sovietica a creat un proiect pentru a crea o replica, a unei pieti internationale. Pe acea vreme toti vasalii: Romania, Polonia, Ungaria, Iugoslavia, au fost informati de intentiile Kremlinului. Toate tarile controlate din est au acceptat. Toti? Nu! Romania, pentru prima data, a refuzat sa coopereze. De ce? Pentru ca rolul care i se rezerva Romaniei in aceasta organizatie insemna revenirea la pur-agricultura ai abandonarea completa a vocatiei industriale. Ceausescu nu a fost de acord. Ceausescu vroia sa dezvolte industria grea si usoara in Romania. Rolul Romaniei ar fi fost sa creeze grane pentru restul Europei. Acesta a fost primul moment cand Romania ai-a aratat independenta.
Presedintele Uniunii Sovietice, Hruscev, a venit de urgenta la Bucuresti în mod secret si a încercat sa vorbeasca cu domnul Ceausescu. Ceausescu a refuzat si a trimis pe generalul Botnaras, care era seful fortelor armate si a serviciului secret. Botnaras a discutat cu Hruscev si i-a spus: “Asculta, tovarase Nikita! Noi nu vom asculta de ordinele Kremlinului.” Hruscev a devenit furios. A început sa loveasca cu pumnii în masa, ceea ce probabil i-a facut mai rau, decât pantoful pe care l-a lovit pe masa la Natiunile Unite. “România isi face din ce în ce mai mult de cap, a urlat el. Asta trebuie sa se opresca. Daca nu…” “Daca nu ce?” a spus Botnaras. “Daca nu ce tovarase?” Hruscev a continuat sa fie furios, dar nu a spus despre ce gândeste. Atunci Botnaras a vorbit: “Asculta tovarase Nikita! Eu stiu foarte bine ce vrei. Sa aduci trupe rusesti. Eu te anunt ca înainte de trupele rusesti, care vin sa ne aresteze pe toti, pot sa-ti încercuiesc ambasada si sa distrug pe toti care sunt în ambasada. E o situatie de zece minute. Vrei asa ceva?” Asta era mai mult decat curaj. Si Hruscev a înteles ca românii pot s-o faca oricând. S-a calmat, a devenit prieten. Discutia s-a terminat în mod frateste si România a fost lasata în pace. Asta nu a însemnat ca România nu a intrat în COMECOM. Dar nu a intrat ca o tara agricola. Dorintele de a deveni o tara industriala nu au fost distruse. Aceasta a fost cea mai mare confruntare între români si sovietici, în acel timp. Tot în 1962, România a început sa fie mediatoare între China si America, cu mare succes. Domnul Camil Ring continua capitolul întâi. “Ceausescu, asa cum a fost descris de oamenii care îl cunosc bine, prefera gestul lui Decebal decat sa fie submis rusilor si sa faca gestul lui Dubcek. Decebal, regele dacilor când a fost învins de romani, de împaratul Traian, a preferat sa ia otrava decât sa fie captiv. România, în momentul de fata, joaca din ce în ce mai mult propriul sau rol, nu asculta de Rusia si devine din ce în ce mai prietenoasa cu Occidentul; ceea ce Uniunii Sovietice nu-i place deloc.” În continuarea capitolului 2, domnul Camil Ring vorbeste despre situatia lui. “Demult, odata de demult, am fost directorul unui ziar care aparea în Bucuresti si care se chema Semnalul. Semnalul era un ziar democrat, un ziar care spunea adevarul, un ziar care nu juca rolul nici unui partid, de nici un gen. În 1948 am fost de catre Partidul Comunist si mi s-a spus ca Semnalul va fi închis. Burghezia fusese distrusa de catresi stemul stalinist, a unui comunism român, care asculta orbeste de Kremlin. Cititorii nostrii erau în puscarii. Deci un ziar burghez nu trebuia sa mai existe si sa aiba o influenta nociva asupra României. De mâine ziarul n-o sa mai existe, mi s-a spus.si ngurul ziar care va exista în România va fi Scânteia, care era un ziar socialist. A trebuit sa accept. Dar cum eu nu sunt un om prudent am spus în ultimul articol: “Daca ziarul nostru trebuie sa dispara este pentru ca regimul comunist din România nu mai are alt dusman. Desi mai sunt sase dusmani si i-am si dat: eu, tu el, noi, voi, ei.” Cenzura nu a înteles ca era vorba de toata lumea si a lasat sa apara fraza respectiva, care a facut sa râda tot poporul românesc. Aceasta a fost distrugerea mea, pentru ca în 1948 nu se mai putea sa te joci cu comunistii. Ei distrusesera toate partidele politice, regele a trebuit sa plece din România. Exista un guvern care asculta în mod orbeste de Kremlin. Si eu am trebuit sa aleg sa fug din România, pentru ca altfel as fi fost trimes ori în puscarie ori în Siberia ori sa fiu omorât. O saptamâna dupa ce am scris articolul, o masina mare a politiei a început sa ma urmareasca prin Bucuresti. Si în noiembrie 1948 am vazut-o în fata blocului unde locuiam. Aceasta masina, cosmarul noptilor mele albe, ma urmarea de mult timp. Stiam ca va veni, stiam ca va fi în plina noapte, ca sa nu atraga atentia vecinilor si a oamenilor de pe strada. Eu eram pregatit, aveam si banii pe care i-am lasat copiilor mei ca sa traiasca, pâna în ziua în care o sa pot sa-i scot si pe ei din tara. M-am hotarât sa fug si m-am ascuns într-un loc, în plin centrul Bucurestiului. Acolo am asteptat sa-mi creasca mustata si sa mi se dea un pasaport fals. Marea mea aventura începea. Aventura m-a condus în mod clandestin, ca sa pot sa trec granita, în Ungaria, pe urma în Austria si ca sa ajung în Paris în 1949. Am trebuit sa calatoresc zece luni ca sa ajung în Franta si sa încep o viata noua. Când am ajuns în Franta, am auzit un actor francez care spunea ca în Franta nu exista libertate. Asta a fost prea mult pentru mine care veneam din est. M-am suit pe podium si am spus: “Oratorul dinaintea mea a spus ca nu exista libertate în Franta. As vrea sa-i spun ca vin din România si, simplul motiv de a putea contesta libertatea din Franta, fara ca sa ajungi la puscarie sau fara sa fi omorat arata libertatea care exista în Franta. Pentru ca cineva din est, când ar avea curajul sa spuna asa ceva, va fi foarte repede arestat si imediat împuscat.” Nu sunt sigur ca l-am convins pe orator în ziua respectiva, dar ce mi-aduc aminte este ca în 1947, ziaristul american Lorentz, din New York Times, a trimis un corespondent la Bucuresti si a scris un articol. În tara voastra nu exista libertate. Uite un exemplu de libertate în tara mea: “Daca eu, cetatean american, am pofta sa ma opresc în fata treptelor Casei Albe în Washington si sa spun ca presedintele nostru este si ca ar trebui sa fie...... , va asigur ca nu mi s-ar întâmpla nimica.” “Si credeti ca în România s-ar întampla acelasi lucru?” a raspuns ziaristul român. “Încearca si tu acelasi lucru. Aseazate în fata Comitetului Central Român si spune Jos cu presedintele american!. Îti promit ca nimic n-o sa ti se intample.” Am fugit, asadar, în Franta, am fost adoptat de Franta. Am fost primit ca sa fiu francez prin naturalizare. În 1951, familia mea a fost trimisa în stepele Baraganului, deportata în domiciliu fortat. Am scris, domnului presedinte Groza, ca nu e just ca familia mea sa sufere pentru ca eu am fugit din România si pentru ca am scris o carte care se chema Stalin mi-a spus. Presedintele Groza mi-a raspuns si putin timp dupa asta, familia mea a fost eliberata. M-am reîntors în România ca turist în 1970. Desi am fost invitat sa vin înainte, nu am avut curaj. Ca sa întelegeti situatia Romaniei, tara latina, înconjurata de o masa uriasa slavica, ar trebui sa va spun doua anecdote. Stiu, subiectul este prea serios. Dar anecdoata a fost si continua sa fie, în România, un mijloc de expresie a sentimentelor românului. Deci nu spun anecdota ca sa amuz pe cel care citeste dar ca sa explic situatia din România.
Prima anecdota din 1941, cu data de 1948 a fost într-un moment când înca eram în România. situatia se întâmpla la o sedinta de partid, la nivelul cel mai scazut, celula. Partidul facuse o reforma monetara, stabilizarea, care peste noapte a lasat fara valoare toti banii din banca. Tara era distrusa. În 1948 era înca o clasa mijlocie. Dar si ea se vedea distrusa într-un singur moment, pentru ca banii nu mai aveau nici o valoare. Totul începea de la zero. Pentru a avea bani trebuia sa lucrezi. Dar burghezii nu erau acceptati sa lucreze. Si atunci, în timpul acestei sedinte de celula, secretarul a pus urmatoarea întrebare: “Tovarase Popescu! Spune-mi ce gândesti de reforma monetara?” Tovarasul Popescu a ezitat si a încercat sa nu spuna nimic despre ce gândeste. “Am citit declaratia sefului nostru de stat si sunt complet de acord cu el.” Secretarul de celula nu a fost multumit. “Nu ma intereseaza opinia sefului. Vreau opinia dumitale. Spune-mi ce parere ai despre aceasta situatie?” Tovarasul Popescu era foarte speriat. “De altfel, nu numai seful nostru de stat dar si guvernul si banca nationala au spus acelasi lucru si eu sunt complet de acord cu ei.” Secretarul incepe sa-si piarda rabdarea. “Da’ tovarase Popescu! Nu intelegi romaneste? Eu te-am intrebat ce opinie ai dumneata! Nu ai nici una? Spune te rog.” Pus in situatia unde trebuia sa spuna adevarul, Popescu gaseste un raspuns. “Da, tovarase, si eu am o opinie. Dar îti jur ca nu sunt deloc de acord cu opinia mea.”
A doua anecdota reprezinta situatia de acum. În Bucuresti, oamenii nu mai au frica sa se exprime si vorbesc despre tot ce vor. De exemplu: un membru de partid comunist întâlneste un alt membru si când se intalnesc, primul lucru de care vorbesc este partidul. “Spune-mi tovarase! E adevarat? Te-au dat afara din partid?”-spune unul. “Da!”-raspunde celalalt. “De ce?”si celalalt raspunde: “Sa fiu cinstit nu stiu. N-am facut rau nimanui; numai ca dupa înmormantarea scumpului nostru secretar general, în 1963, Georghiu Dej, am intrebat pe responasabilul celulei de partid: “Spune-mi tovarase! As vrea sa stiu câti bani s-au folosit pentru inmormantarea nationala a sefului nustru?” Celalalt a raspuns: “Nu stiu. Dar cred ca cel putin 10000 de dolari.” Celalalt a ramas perplex. Si fara sa ma controlez, am spus: “Eu la pretul asta, v-as fi inmormantat pe toti!”si de aia m-au dat afara din partid. Între cele doua anecdote, una de ieri si una de azi, se situeaza transformarea interna a Tarii Romanesti. Ce s-a schimbat este psihologia oamenilor;si pe urma felul in care se comporta. Ieri, erau speriati, erau ingroziti de ideea masinii negre, a securitatii. Azi sunt mai resemnati si vorbesc pentru ca au mai putina frica. Daca traiesti fara lumina, te inveti sa traiesti in intuneric. Asa mi s-au parut toti oamenii pe care i-am intalnit. Si i-am întâlnit pe toti: saraci, bogati, ziaristi, doctori, ingineri… Fiecare vorbeste mult mai mult decât în 1948, si fiecare se resemneaza. Domnul Camil Ring încearca sa fraternizeze cu Ceausescu si nu este complet onest. Pentru ca si pe vremea lui Ceausescu, daca se vorbea contra lui Ceausescu, omul respectiv ajungea la puscarie. In continuare domnul Camil Ring analizeaza situatia din Romania din 1970. Vorbeste despre analfabetism, care in 1970 fusese aproape eliminat, despre copiii si nepoti taranilor, care inainte nu stiau sa citeasca,si acum sunt capabili sa citeasca, sunt capabili sa inteleaga Shakespeare, sa citeasca Tolstoi si sa-l interpreteze pe Marx si bineinteles sa citeasca Scanteia. Copiii, care in momentul de fata se ridica din ce in ce mai mult spre piramida statului, care acum au devenit ingineri, scriitori, care au devenit doctori, care au devenit avocati. Copiii taranilor, care inainte stateau acasa si trbuiau sa lucreze cu parintii pe pamant si ca sa-si ingrijeasca vitele, sunt acum marii capi de comert, de industrie, de finante, de banci si sunt capabili sa traiasca la nivelul celor din vest. Studentii capata salariu, adica capata o bursa. Daca studentul invata bine, atunci I se da o bursa completa. Daca nu invata bine I se da o bursa mult mai mica. In felul acesta tinerii, copii de tarani si de muncitori sunt dornici ca sa devina intelectuali. Am fost la facultate, spune domnul Camil Ring, am gasit chinezi, afriacani, unguri, iugoslavi, bulgari. Cei care sunt admisi in universitati traiesc in dormitoare cu tot confortul, cu mancare, cu restaurante bune. Au sali de muzica de sport. Orasul universitar din Bucuresti este mult mai mare decat orasul universitar din Paris. Ceea ce face ca o noua clasa de intelectuali sa se ridice. Romania a devenit o tara industriala. In 1975 se vor crea primele computere. Fabricile lucreaza. Produc tractoare, produc masini, produc toate instrumentele necesare; numai ca domnul Camil Ring, uita sa spuna ca, in momentul cand o fabrica se strica, sau o parte din motoare nu mai lucrau nu mai erau folosite. A doua problema care a fost rezolvata, spune domnul Camil Ring, este cea a locuintelor. Unde in 1948, oamenii trebuiau sa traiasca doi, trei, patru intr-o camera, in momentul de fata Ceausescu a construit blocuri uriase, in toate periferiile Bucurestiului, care in momentul de fata sunt locuite si fiecare are un mic apartament. Am vazut constructiile, spune domnul Camil Ring. Se gasesc in periferie, in suprafete imense de teren. Cladirile au mici gradini pentru copii si sunt case pentru batrani si centre comerciale. Caltatea acestor blocuri este prefabricata si nu este perfecta.
Totusi se poate trai intr-o casa, unde exista un acoperis, o sala de bai, unde robinetele nu lucreaza intotdeauna, unde nu exista intotdeauna apa calda dar exista un lift si din cand in cand apa calda. Aceste apartamente sunt pentru vanzare, pentru ca fiecare cetetean poate sa aiba in momentul de fata apartamentul lui. Din 1973 este chiar obligat. Statul da banii necesari, cu o dobanda de 8%. Preturile de cumparare a apartamentelor sunt foarte coborate si fiecare este capabil sa si -l cumpere. Nu au apartamente mari, apartamente cu doua camer, o baie si o bucatarie. Bani care sunt dati de catre stat sunt rambursati in 20 de ani, prin a pastra o parte din salariul cetatenilor. La tara, pamantul a fost dat inapoi taranilor, mici bucatele de pamant, unde pot lucra si pot sa-si creasca propriile lor legume, cateva pasari. Deci viata e mult mai buna decat era in 1948. Statul a devenit propietarul unic al caselor, al fabricilor, a magazinelor. Statul a trebuit sa aiba grija de aceste blocuri. Statul nu a fost capabil s-o faca. Din aceasta cauza, strazi intregi, blocuri intregi incepusera sa fie ruinate. Cand statul a observat, a incercat sa spuna proprietarilor sa-si refaca apartamentele. Dar proprietarii nu s-au grabit s-o faca. Au preferat sa aiba blocuri noi si atunci regimul lui Ceausescu a inceput sa distruga nenumarate case, pejumate de Bucuresti, pentru a construi sau pentru a evita catastrofele..
A treia problema in Romania este mancarea. Aici rezultatele nu sunt prea stralucitoare. Daca cineva are paine, facand o coada imensa ca sa o capete, carnea se gaseste foarte rar, ouale se gasesc si mai rar, fructele si legumele se gasesc. Pentru lapte, pentru ulei trebuie sa stai la coada si majoritatea bunurilor se vand restul Europei, in tarile arabe, pentru ca guvernul sa capete dolari. Romanul, continua Camil Ring, pleaca de acasa cu o sacosa. De ce se plimba cu sacosa prin Bucuresti? Pentru ca are speranta ca poate va gasi o coada, in jurul unui magazin, unde se da mancare. Cand vad o coada, fara macar ce se vinde , se aseaza la coada. De multe ori de pomana. Pentru ca statul, ca sa-si acopere dorinta de a avea dolari vinde absolut tot ce se gaseste. Toata mancarea pleaca din Romania,si romanii au foarte putina mancare. Domnul Camil Ring era foarte lucid si a vazut exact situatia Romaniei si fara sa-I fie frica, cartea a aparut la Paris. A descris situatia precisa a Romaniei: lipsa de mancare, blocurile care nu erau de cea mai buna calitate;si asa cum intotdeauna a scris adevarul, a scris si de aceasta data. Insa a spus ca in calitate de turist, gaseste absolut totul de mancare, eram in 1973. In 1980 situatia se schimbase foarte mult, nu se mai gasea de mancare, chiar in hotelurile internationale. Sau daca se gasea, era una sau doua feluri de mancare. Dar in 1973, cand domnul Camil Ring a vizitat Bucurestiul, pentru turisti in hotelurile internationale, cum era Athenee Palace, se gasea absolut totul, incepand cu caviar pana la cele mai bune mancaruri; cu preturi foarte mici. Domnul Camil Ring continua “Am plecat sa-mi gasesc fostii mei prieteni de la ziarul Semnalul si am gasit pe unul care inca traia. L-am intrebat <Ce s-a intamplat dupa ce-am disparut din Romania?> In special am vrut sa stiu ce s-a intamplat cu el si cu alti, care n-au fugit din tara. Mi-a povestit ca in 1950 a fost arestat, plimbat din puscarie in puscarie, prin toata Romania. N-a fost niciodata judecat. Din timp in timp il scoteau din celula si persoana care facea ancheta il intreba: <De ce esti aici?> Prietenul meu raspundea: <Voi trebuie sa stiti asta, nu eu.>si era inapoi pus in puscarie. Sapte ani a fost in puscarie. Cand s-a dat drumul, pentru ca timpurile se schimbau sau poate pentru ca regimul comunist a inteles a fost destul de pedepsit. I s-a dat un post intr-o biblioteca si de multi ani este retras si traieste cu o foarte mica pensie. A patra problema, continua Camil Ring, este accesul la haine, la lucruri personale si pentru casa. Se intalnesc pe strada oameni care sunt imbracati in mod modest, care porta pantofi foarte vechi, care nici macar nu se mai pot repara. Hainele sunt de calitate foarte inferioara si totusi Romania are destui pantofi, haine ca sa poata sa imbrace un barbat, o femeie si un copil. Dar tot ce este de calitate superioara este exportat. Andre, marele magazin de pantofi din Paris, exporta din Romania in fiecare an marfa de milioane de dolari. La Paris, in Germania, in Spania se gasesc haine de calitate superioara, fabricate in Romania si un prieten de-al meu, spune omnul Camil Ring, care a venit la Paris, a mers la galeria La Fayette, sa-si cumpere o pijama. A gasit una, foarte frumoasa si venind inapoi la Paris a spus nevestei lui: <Uite ce inseamna calitate! Uite calitatea frantuzeasca!> Dar uitandu-se foarte atent a vazut scris “Facut in Romania” si ca sa vi la Paris sa-ti cumperi o pijama romanesca? Asta e cu adevarat ciudat. Dar a facut bine pentru ca in Bucuresti nu gaseste aceasi calitate de pijama. Hotelul principal al Bucurestiului Atenee Palas, foarte elegant si de mare clasa, este invadat de straini din toate tarile: comercianti, capi de industrie, care vin sa cumpere, pentru ca Romania vinde la preturi foarte mici, mult mai mici decat restul lumii. In holul hotelului am auzit germani, francezi, italieni, americani, chinezi, japonezi, africani; un adevarat Turn al lui Babel.L-am vazut si pe domnul ,fostul ambasador al Americii la Paris si care fusese invitat de Ceausescu. Deci situatia in Romania s-a schimbat enorm in comparatie cu 1948 cand eu am fugit din tara. Aceasta coabitare a capitalismului si a socialismului este initiativa lui Ceausescu si totusi in Romania politia este foarte puternica, securitatea si mai puternica, iar presa este inca sub cenzura; si singurul ziar care se citeste este Scanteia. Situatia la tara s-a schimbase si ea. Taranul vine in Bucuresti, isi vinde fructele, isi vinde legumele, isi vinde puii; si cu banii care-I capata se duc imediat sa cumpere, indiferent ce. Sunt multe magazine de stat de calitate inferioara; dar taranul cumpara absolut orice vede cu ochii.
Mi se da un kilogram de ulei pe luna, un kilogram de zahar pe luna, iar pâinea, in special pâinea neagra, putem sa cumparam. Daca te duci la piata de flori, poate gasesti niste cartofi si niste varza. Dar un pui? Foarte rar. O gaina? Si mai rar. Am fost acum o saptamana si in toata piata erau niste cartofi putreziti, ninste varza, niste fasole si un cocos, care era asa de batran, incat aveai impresia ca a murit de ani nu pentru ca fost taiat. De fapt spun minciuni. Pentru ca, cocosul era inca viu, dar abia respira. Asta e situatia. Si ce mananca oamenii? A spus domnul Popescu. O! Mancam o multime de varza, o multime de fasole, omultime de cartofi si din când in când ni se dau bucati de carne. Care de fapt sunt gheare de gaina si se numesc tacamuri. "Tacamuri?" "Da! Asta e numele." "Iar cafea?" "Nu exista cafea.Bem un zat care are gust de cafea. Dar cafeaua de dinainte, ness-café-ul nu mai exista." in timp ce vorbea doamna Popescu, s-a seschis usa si a intrat nepoata. Doamna Popoescu o cunostea de când avea zece ani. Acum avea 25. Era fata frumoasa, tanara imbracata cu haine simple, nu elegant. "Doamne, ce ai putut sa cresti, micuta mea!" a spus domnu’ Popescu. S-au sarutat si-au stat la masa. Când au inceput sa stea la masa, domnul Popescu I-a spus nepoatei, pe care o chema Gina, pentru tot ce-a facut ea si fratele ei pentru doamna Popescu. "Fara ajutorul vostru, matusa voastra ar fi murit de foame de mult." "Nu! Nu e adevarat!" a spus Gina. Eu, ca fata de provincie, din Tecuci, trebuia sa stau undeva. Asa ca matusa a fost foarte draguta sa ma ia si pe mine si pe fratele meu, Cornel, la ea acasa." Pe urma ca sa schimbe subiectul, a spus: "Hai sa va spun o poveste, care a iesit din gura unui elev al meu, din clasa a V-a. Elevul m-a intrebat: "Spune-mi, tovarasa profesoara! Domnul general de Goulle e analfabet?" "Ce idee!" am spus eu. "De ca?" "Uite! Eu am venit la televizor venirea generalului de Gaulle. L-am vazut pe tovarasul Brejnev care a scos o hartie si a inceput sa citeasca, la Moscova. Brejnev a inceput sa citeasca o hartie. Dupa el un alt ministru a inceput sa scoata o hartie si sa citeasca, pe urma un altul…Iar generalul de Goulle n-a scos nici o hartie. A inceput numai sa vorbeasca cu mainile in aer. Si când a vorbit. Si pe urma a vorbit, si-a vorbit. Si atunci te intreb, tovarasa profesoara: generalul de Goulle nu stie nici sa citeasca si nici sa scrie? Adica e analfabet?" Toata lumea a inceput sa rada. Gina a spus: " Cuma explici unui copil, ca fiecare din cei care vorbesc, sau tin un discurs; acel discurs este vazut de catre partid, revazut, citit, recitit, corectat. In timp ce de Goulle a avut dreptul sa vorbeasca liber." "Si atunci ce I-ai spus?" a spus domnul Popescu razand. "N-am stiut ce sa-I spun!. Si atunci I-am spus ca probabil generalul de Goulle si-a uitat textul, probabil, la hotel, la Paris." Seara a venit si Cornel. Avea o uniforma frumosa de ofiter. Si dupa ce domnul Popescu l-a sarutat, l-a intrebat: "Cum? Dupa cat stiu, asta este o uniforma sovietica. E adevarat?" Nu! in anii stalinisti sovieticii ne dadeau o uniforma romaneasca. "Dar dupa ce rusii au plecat, de ce ai aceasi uniforma?" "Pentru ca directia partidului nostru, este foarte prudenta. Evita orice initiativa care ar putea sa supere Uniunea Sovietica. Ori ca sa schimbam uniforma, s-ar putea ca Uniunea Sovietica sa se simta foarte insultat. Ceea ce tovarasul Ceausescu nu vrea. Pe urma discutia a continuat: "Cuma a disparut Ana Pauker?" "A fost data afara de catre Comitetul Central, cu aprobarea lui Stalin si cu cosfintamantul poporului. De necrezut si totusi adevarat. Devenise prea mult. Facea prea multa pe dictatoarea Romaniei." "Si Stalin? Cum a murit?" a intrebat domnul Popescu. In timpul unor receptii la atasa lui, Kacanovici, s-a certat cu Stalin, si-a luat carte de partid si-a rupt-o si a aruncat-o in obrazul lui Stalin. Stalin a devenit rosu, pe urma violet la fata, a cazut jos. A intrat intr-o coma si s-a spus ca a avut o congestie cerebrala. Cu toate ca ar fi putut fi salvat. Putea sa fie salvat, pentru ca nu era mort. Dar toti membrii de partid, care erau la receptie, au spus ca nimeni sa nu-l ajute. Era timpul pentru el sa dispara. Unii spun ca i s-a dat niste ciuperci otravite in mancare. Au fost zece oameni la masa, pritre care Beria, care au inchis toate usile, care au asistat la convulsile lui Stalin, care pana la urma a murit(timp de patru ori). Pana la urma sufletul lui a fost dat diavolului." Domnul Popescu punea alte intrebari. Multe. Dar toata lumea vroia sa doarma. In sfarsit tata lumea s-a separat si dupa 15 ani domnul Popescu a fost capabil s-o ia in brate pe sotia lui. Viata cotidiana a inceput a doua zi. Fiecare facea coada pentru lapte, pentru paine, pentru ulei, pentru carne care exista din când in când. La ora opt, doamna Popescu a plecat cu sacosa ei, rugandu-se la Dumnezeu: "Poate astazi mi se da niste carne sau niste peste" in fiecare zi spera dar de fiecare data venea acasa cu cartofi sau cu malai. Mai tarziu trebuia sa mearga la alta coada unde se dadea zahar, ulei si untdelemn. Coada era foarte lunga. Si de multe ori când ajungea la inceputul cozii i se spunea: "A-a terminat!" Uleiul sa dadea odata pe luna, otetul si undelemnul tot odata pe luna. Dupa sapte cozi ziua era terminata si era ceva de manacare. Doamul Popescu a spus: "De maine, stau si eu la coada!" si a doua zi a plecat pe strazile Bucurestiului.Ce vedea era foarte interesant. Strazile isi schimbasera numele. Bulevardul Stalin nu se mai chema asa. Vitrinele mafazinelor erau goale si acoperite de niste obloane de lumn verde, ca sa nu se vada ce era inauntru. Oamenii erau imbracati foarte ponosit, mult tineret. Nimeni nu zambea, nimeni nu era fericit. Aveai impresia ca trag viata dupa ei. Cei tineri insa, erau diferiti. Erau veseli si optimisti. Sunt ca niste copii care s-au nascut orbi, a gandit domnul Popescu. Ei nu au cunoscut alta viata. Numai viata de azi. Si in general romanul e vesel. Si ii place sa traiasca, si ii place sa manance, si ii place sa bea un vin bun, sa se distreze si sa danseze. Deci asta nu s-a schimbat. Pentru tineri, negrul este o culoare normala a vietii si traiesc in umbre.
Pentru ca nu cunosc soarele. Asta era numai pentru el. Nu spunea nimanui ce gandeste." Domnul Camil Ring continua "Viata, era o viata in tenebre. Dar fiecare se obisnuise si fiecare incerca sa traiasca cu cat putea mai bine, sa se acomodeze la viata, pentru ca alta situatie nu exista. Dupa doua saptamani, domnul Popescu a plecat la Tecuci, sa-si vada fratele si surorile. Si atunci descoperise ca fratele lui murise de mult. Surorile il asteptau pe peron. Erau batrane, eraau garbovite, aveau parul alb. Si când I-au spus ca fratele se omorase, pentru ca nu putea sa suporte mizeria, domnul Popescu nu a spus o lacrima, si nu a pus o vorba. Dupa cateva zile s-a reintors in Bucuresti. O scrisoare oficiala il astepta. In scrisoare i se spunea ca e asteptat la Ministerul de Justitie. Motivul era scris in litere mari: REABILITARE. In acea zi s-a dus la Palatul de Justitie si cinci judecatori in costume rosii I-au spus: ca acuma este liber, inocent si va capata de lucru. Domnul Popescu a fost la Biblioteca Academiei Romane. Lucra de la opt la trei dupa-masa. Acasa il astepta sotia. Nepoata se maritase si locuia in Bacau. Iar nepotul fusese avansat si era acum consul la Ambasada din Paris. Cei batrani traiau greu, cu foarte putin bani. Dar viata era diferita, dacat in trecut, si domnului Popescu ii era greu sa se acomodeze. Nu putea sa citeasca in ziare decat ceea ce Partidul Comunist accepta. Toate cartile erau scrise de Ceausescu. Nu stia de nimic ce se intampla in vest si intr-o zi a fost si el pensionat. Pe 15 ianuarie 1973, domnul Popescu isi sarbatorea ziua lui de nastere. Avea 75 de ani, din care 15 in puscarie. Era un timp de acord cu nevasta lui. Hotarasera amandoi sa se omoare si sa-si termine viata de mizerie. Dupa ce-au mancat o prajitura si au baut putin vin rosu si musafirii au plecat, au ramas amandoi la masa. Pe urma s-au dus la bucatarie. Domnul Popescu a deschis gazul si a taiat venele doamnei Popescu si pe urma ale lui. Dupa trei zile, au fost gasiti amandoi morti, la pamant, cu un zambet mare pe fata. Pe masa era o scrisoare scrisa de domnul Popescu, care se termina asa: Viata intr-un cerc inchis, nu merita sa fie traita. Cei care au cunoscut libertatea, nu pot sa accepte modul de existenta, care li se ordona. Adio tuturor!"
Am fost intr-un sat la 20 de Km de Bucuresti, ca sa vad viata pe care o au taranii. Primul lucru care m-a frapat, a fost faptul ca am vazut ca exista electricitate peste tot. Cand eu am fugit din tara, la tara nu era electricitate sau foarte rar. Acum din 3500 de comune in Romania, 3000 au electricitate. In casa unui taran am vazut doua televizoare, unul langa celalalt. Am intrebat “De ce doua?” El a ezitat si a spus “Nu strica! Cand unul nu merge, merge celalalt si intr-o buna zi fiul meu cel mare se va insura si am sa-i dau cadou televizorul. Baiatul lui avea opt ani. Taranii au radiouri si uneori si masini. Deci in linii generale se pare ca este o clasa satisfacuta. In fiecare casa exista un calendar cu harta Romaniei si unde se vede ca Romania este vecina cu Uniunea Sovietica, ca in sud este Bulgaria, care tot este o aliata a Rusiei si ca o mica parte este granita cu Iugoslavia lui Tito si cu Ungaria. Taranul isi da seama ca oricand poate sa fie ocupati din nou de Uniunea Sovietica. In 1948 ca sa scape de puscariile staliniste.
Intalnirea cu disperarea. Camil Ring.
Capitolul 4
Cei care marturisesc viata.
Profesorul Ionescu traia singur in Bucuresti din 1946, cand nevasta lui, care era de origine belgiana, capatase viza de iesire din Romania. Cand a plecat a luat singurul lor copil, un baiat de 15 ani. Bineinteles de acord cu barbatul ei, care in felul asta isi sacrifica fericirea lui familiara pentru viitorul acestui baiat, dandu-i ocazia sa-si continue studiile in Belgia si pentru ca spera ca intr-o buna zi sa poata sa se reuneasca cu familia. Dar din pacate nu s-a putut. Cortina de fier cazuse intre est si vest si nu a fost posibil ca el sa mai plece. De atunci trecusera 20 de ani. Profesorul Ionescu preda cursul de matematica superioara la Universitatea din Bucuresti si venea acasa ca sa corecteze lucrarile studentilor sau sa citeasca. Inainte de a se lucra scria o scrisoare pe zi adresata fostei neveste si baiatului. Nu avea nici o prietena, nu-si refacuse viata si traia singur. Pe urma asculta radioul ca sa poata sa vada stirile din Romania si din Rusia Sovietica. Profesorul Ionescu nu era membru de partid. Nimeni nu l-a solicitat si era mai bine asa, pentru ca desi avea idei de stanga se simtea foarte departe de ideologia si practica leninismului si stalinismului. De altfel in Romania in 1966 nu mai era usor sa fi primit in partid. Partdul proclamase ca numai o elita a clasei lucratoare poate sa fie acceptata in Partidul Socialist. Nefiind membru din clasa lucratoare, pentru ca era fiu de burghez nu a fost acceptat in partid dar trebuia sa fie membru unui sindicat. In 1965 a hotarat sa se pensioneze. De atunci traia cu o mica pensie si c-o mare speranta de a-si revede fiul, unic, o singura data inainte de a muri. In timp de 20 de ani fiul si tatal isi scrisesera unul celuilalt, si trimitand fotografii. Baiatul a studiat si el matamatica superioara, pe urma s-a insurat, avea copii. Si acum era profesor de matematica la Universitatea din Bruxelles. Nevasta lui murise, dar batranul dorea sa-si vada fiul si familia, nepotii si nora. A inceput sa mearga la fiecare usa ca sa capete o viza turistica dar nimeni nu a fost capabil da-i dea asa ceva. Profesorul Ionescu statea ore intregi in fata unui portret al fiului lui si a nevestei in ziua cand s-au casatorit. Viza tot nu venea. Dar profesorul spera. Ca cat timpul trecea mai mult cu atat spera ca intr-o buna zi o sa aiba permisul ca sa viziteze Belgia. Dar nimeni nu I-o dadea. Intr-o buna zi ceva foarte neobisnuit s-a intamplat. Profesorul a primit o scrisoare prin care era convocat la serviciul de pasapoarte. De data asta poate ca da, si-a spus el, in timp ce inima lui a inceput sa bata foarte puternic. Dar in convocarea la biroul de pasapoarte, nu era mentionat ca I s-a dat o viza. Dar el tot spera. Nu il ruga el pe Dumnezeu tot timpu, aprinzand lumanari, in biserica din cartier? Nu il ruga in fiecare seara, in rugaciunile lui sa-l lase sa plece? Spera ca acuma in sfarsit I se va da dreptul. In timp ce mergea cu pasi mici spre adresa indicata, profesorul Ionescu se vedea de-acum intr-un avion, care-l va duce in Belgia. Isi imagina familia, care il astepta, ca intr-un film. Dar cu cat se apropia mai mult de adresa indicata, incepuse sa aiba dubii. Si dac m-au chemat numai ca sa-mi spuna ca nu au aprobat. Incerca sa nu se gandeasca dar idea revenea tot timpul. Cand a ajun in biroul de pasapoarte, biroul era gol. Un singur functionar era in fata unei mese pline de dosare. “Stati jos!” l-a invitat functionarul. Profesorul Ionescu s-a asezat. Avea nevoie sa se odihneasca dupa o noapte alba, nedormita din cauza emotiilor. Fara sa se grabeasca, functionarul a inceput sa caute prin dosare. Erau sute si sute si sute de dosare. Functionarul cauta in fata, in spate si la un moment dat a spus: “Dar ce se intampla? Nu pot sa regasesc dosarul dumitale.” A deschis sertarele biroului. A cautat din nou pe masa, in timp ce profesorul Ionescu se simtea din ce in ce mai bolnav, inima lui batea foarte repede. Avea transpiratii reci. Si minutele treceau lungi si grele ca niste nopti fara somn. La un moment dat functionarul a iesit din camera. Starea de excitare pe care o avea profesorul se transformase intr-o stare de oboseala. Nu-i mai pasa de nimic. Totul devenea egal, dar vroia sa aiba un raspuns la cerere. In sfarsit functinarul a venit cu un dosar in mana. “L-am gasit!” si a continuat: “Era pe biroul de cazuri speciale.” Profesorul Ionescu a devenit alb la fata. Functionarul I-a spus: “Ati cerut o viza turistica de sase luni?” Profesorul a ezitat sa raspunda. “M-as multumi si cu trei! Daca mi s-ar da dreptul.” Imi pare rau sa va spun dar cererea a fost respinsa. In feleul in care ati facut cererea, a spus funtionarul, nu vi se poate aproba. Adica sa plecati si sa reveniti. Vreau sa va dau informatia ca guvernul nu poate sa va dea o viza decat daca plecati in mod definitiv. Veste a fost ca o lovitura de ghilotina in capul profesorului. Era mai mult decat a sperat vreodata. Functionarul s-a uitat la el cu mirare. Avea in fata lui o persoana care trebuia sa fie foarte fericita, pentru ca a capatat in sfarsit viza pe care mii de oameni in Romania o vroiau si nu puteau s-o capete, ca sa plece in mod definitiv, la fiul lui. Profesorul parea sa aiba o criza morala. Si nu putea sa vorbeasca. Sai cand a fost capabil sa vorbeasca a spus: N-am cerut niciodata ca sa plec in mod definitiv. As fi vrut sa vizitez dar sa-mi termin zilele mele in tara mea. Daca eu n-o sa revin cine o sa aiba grija de mormintele mamei mele si a tatalui meu. Nu conteaza, a spus functionarul. Pentru 40 de dolari pe an si de mormant, cineva o sa aiba grija de fiecare mormant, o sa puna flori. Nu trebuie sa ai grija. Sunt multi americani de origine romana care trimit banii pentru ca mormintele sa fie ingrijite. Serviciile religioase sunt asigurate de Rabinatul Bucurestiului sau Patriarh. Aceasta se intampla in 1966. In momentul de fata situatia nu mai este asa. Deci, a spus functionarul ati capatat viza de emigrare in Europa. Semnati aici renuntarea la nationalitatea romana. Profesorul Ionescu s-a simtit lovit. Sa renunte la nationalitatea romana si a stramosilor lui, care au trait sute de ani in Romania. Sa renunte la nationalitatea lui ca sa devina un refugiat in Belgia era putin prea mult. Dar nu avea de ales. Daca nu exista alta solutie atunci semnez. Si cu o mana care tremura, profesorul Ionescu a semnat hartia, care ii lua dreptul de a fi roman. Acum nu mai sunt decat doua formalitati inainte de a capata pasaportul. In primul rand trebuie sa dati o dovada de la fiecare perceptie din Bucuresti ca nu datorati nimic la fisc. Si in al doilea rand sa ne dati hartia care sa dovedeasca ca apartamentul dumitale a fost luat de catre Directia Spatiului Locativ. Fiecare roman care pleca in mod definitiv din Romania, trebuia sa cedeze apartamentul, cu mobila, cu tablouri, cu tot ce era acolo in apartament Directiei Spatiului Locativ. Profesorul a venit inapoi acasa. De la plecarea sotiei si a fiului, traia singur. Avea o masa de lucru, un pat, o biblioteca, camera baiatului, era o ordine perfecta pentru ca nimeni nu atingea nimica. Dar apartamentul era in mizerie. Trebuia vopsit. Trebuia renovata bucataria si mai ales baia. Profesorul a inceput sa alerge la Biroul de Perceptie. Asta dura de o saptamana. Pe urma, cu ajutorul unui vecin, in general vaduv, care era si el pensionat, a inceput sa vopseasca peretii, sa aranjeje parchetul, sa faca curatenie, pana la closet. Acuma a trebuit sa mearga sa gaseasca pe inspectorul Spatiului Locativ. Cu toate hartiile trebuia sa se intoarca la Biroul de Vize si sa-si caute pasaportul. In tarile socialiste nuimeni nu avea voie sa-si tina pasaportul. Dac veneai dintr-o calatorie in Europa, pasaportul trebuia sa fie depus la Serviciul de Politie al Cartierului. Profesorul Ionescu avesese un pasaport similar cand a mers o data la Praga, unde asistase la oo conferinta de matematicieni din lumea intreaga. Acoolo, intr-o zi, un profesor american l-a acostat si i-a spus ca il cunoaste lucrarile lui si ca ar vrea sa vada pe profesor in America. Daca ne dati acordul, societatea noastra de matematicieni din America, va face sa veniti aici. Dar profesorul Ionescu a refuzat. Era roman si vroia sa-si traiasca viata in Romanai, pana la moarte. Mai ales acum cand teroarea regimului stalinist disparuse si era regimul Ceausescu. Nu avea dorinta sa se expatrieze. De aceea ceruse o viza sa-si viziteze baiatul nu sa traiasca in Belgia si sa devina o povara pentru baiat. Dar destinul hotarase diferit. Singur care era in apartamentul renovat, curatat, profesorul se uita in jurul lui. Astazi era marrea zi de inspectie. Tablourile car reprezentau pe mama lui si pe tatal lui erau intr-un colt si profesorul spera ca va fi lasat sa le ia cu el. Erau pictate de un mare pictor roman. Erau fotografiile fratelui lui care fusese omorat de germani la Bucuresti. Fotografia marita a fiului lui la 8 ani, cu o coroana pe cap pentru ca castigase premiul intai la matematica si alte fotografii. Profesorul trecea dintr-o camera in camera, la bucatarie, la baie. Examina totul cu multa atentie. Era de acuma tarziu si inspectorul nu venise. In sfarsit deodata s-a sunat. Profesorul s-a grabit sa deschida. Un barbat de vreo 50 de ani cu altul mai tanar au intra s-au prezentat si au spus: “Noi suntem inspectorii.” Tovarasul care m-a acompaniat va lua acest apartament. Sii pe urma a inceput vizita. Camera dupa camera, totul a fost examinat cu multa atentie. Fiecare camera era curata, sclipea de curatenie si nu au avut nimica de spus. Au trecut in bucatarie.. Nici acolo nu au spus nimica. Ceramica din bucatarie era perfecta. Ramanea numai sal de baie. Acolo a inceput o scena tragic-comica. Si cel care mi-a povestit-o mi-a garantat ca e adevarat. Cei doi au iontrat in camera de baie si s-au uitat. Totul sclipea de curatenie. Si totul a mers bine, pana cand au ajuns la bide. Acolo a vazut ceva, inspectorul, dar cum nu era sigur si-a pus ochelarii. A asta-i problema. Profesorul Ionescu a devenit alb la fata. Ce problema a gasit? Nu vor vrea sa-i dea hartia de aprobare? Atunci isi pierde pasaportul. Ce? a spus profesorul, speriat. Uitati-va! La bide exista o crapatura in coltul stang. Si este numai o crapatura mica. Nu se vede nimic. Este un defect de fabricatie. Dar apa nu curge. M-am folositdin chiuveta. M-am folosit de ea de ani si ani de zile.. Da este posibil. Dar imi pare rau. Nu putem sa va dam certificatul ,pana cand nu gasiti o alta chiuveta pe care sa o puneti in loc. Si au plecat. Profesorul singur a inceput sa zambeasca. S-a dus la primul magazin de instalatii sanitare si a spus : “ Am nevoie de o chiuveta in faianta!” “Glumiti?” a spus functionarul. In Romania in acel timp nu exista comert privat. Toate magazinele apartineau statului. Si functionarii care vindeau nu erau asa de dornici sa vanda. Nu capatau decat un salariu. profesorul Ionescu era foarte cunoscut in cartier, pentru ca acolo traia de 40 de ani. Functionarul i-a spus: “am auzit ca cautati o chiuveta. Imi pare rau sa va spun dar nu se gaseste nici in Bucuresti nici in alte orase, pentru ca este un articol de import. Statul tine actiunile ca sa cumpere alte articole care sunt mult mai importante decat o chiuveta. Si a terminat spunandu-i :” Imi pare rau. Dar va pierdeti timpul.” Imi dau seama ca nu ma credeti. Incercati sa cauati in alte locuri. Dar eu va garantez ca nu veti gasi ce vreti. profesorul Ionescu nu putea sa creada. A cautat in fiecare magazin cu articole sanitare. Dupa o zi intreaga, schimband autobuze si tramvaie, mergand din cartier in cartier. La fiecare magazin respunsul a fost acelasi. Foarte tarziu, seara, a ajuns la el acasa si s-a aruncat pe pat imbracat. Era disperat. A adormit imediat. Dar la ora doua dimineata era complet treaz si umbla dintr-o camer in camera ca un leu turbat. Cum o sa plece din Romania? Stia ca inspectorii de la Spatiul Locativ nu au nici un fel de mila.
Daca nu era capabil sa schimbe chiuveta, nu putea sa plece din Romania. Si atunci dimineata in loc sa se duca la Spatiul Locativ s-a dus la unul din ministere. Acum amsa las pe direcorul pe care il cunostea de ani de zile si ma cunostea si pe mine si mi-a povestit povestea, mi-a povestit ce s-a intamplat. La ora zece dimineata, secretara mea a venit sa-mi spuna ca profesorul Ionescu ma asteapta. Il cunosteam foarte bine, de mult timp. A fost unul din cei mai buni prieteni ai tatalui meu. Deci l-am primit imediat si am vazut pe cineva cu obraz plin de lacrimi si cu expresie ciudata in ochi. “Dar ce s-a intamplat?” am intrebat. Mi-a povesti tot ce s-a intamplat si pe urma a spus: “De ani si ani de zile astept sa-mi strang in brate unicul meu fiu si nepotii si acuma nu pot s-o fac din cauza unei chiuvete. Am ramas in scaun cu capul plecat. Si pe urma mi-a spus c-o voce foarte calma: “Am fost cel mai bun prieten al tatalui tau, desi ideile lui politice nu erau ideile mele. Tatal tau a jucat un rol foarte important dupa venirea la putere a regimului comunist. Era unul din cei mai corecti si cei mai onesti comunisti. Sunt sigur ca al mi-ar fi dat o viza. Dar nu am vrut sa ma duc la el sa ma rog., ca sa nu-i dau probleme cu tovarasii lui si cu convingerile lui. Pentru ca n-ar fi vrut sa inteleaga de ce cineva vrea sa plece din tara lui natala. De atunci tatal dumitale a murit. Daca ar trai m-as fi dus direct la el si I-as fi spus: “Mi-ajunge! Sunt asa de obisnuit de ideea unei vieti noi, cu fiul meu, cu nepotii mei ca nu mai pot sa mai stau in Romania. Deci am venit sa-ti spun La revedere! si dupa aia am sa ma arunc de la etajul 8 si se va termina cu mine.” in timp ce vorbea, directorul incerca sa gaseasca o idee. Daca nu exista o singura chiuveta de vandut, si asta stia foarte bine, trebuia gasita alta metoda. Dupa un moment de ezitare I-a spus profesorului: “Veniti cu mine!” Fara sa spuna nimic, profesorul il urmarea. S-au suit intr-o masina a ministerului si atunci profesorul a intrebat Unde mergem? Directorul a spus: La mine. La casa mea. Cand au ajuns acolo, a demontat bide-ul lui si a mers cu profesorul la apartamentul lui. Au schimbat bide-ul si profesorul a avut un bide nou. Plecand, directorul a spus: “Acuma puteti sa cereti ca sa vina inspectorul. Inspectorul a venit. A vazut ca obiectul care era spart s-a inlocuit. A semnat hartiile si trei zile mai tarziu profesorul Ionescu lua avionul pentru Bruxelles, unde traieste de atunci. In timp ce vorbeam cu directorul mi-a spus: “Tampenia anumitor functionari ai regimului nostru este asa de imensa ca m-am hotarat sa-i fac o farsa inspectorului. A doua zi m-am dus inapoi la casa profesorului, si am schimbat din nou bide-ul. L-am pus din nou pe cel spart si l-am luat pe-al meu acasa. Dupa doi ani, directorul ministerului era in misiune la Bruxelles. Nu-l uitase pe profesorul Ionescu, care trebuia sa fie undeva in Bruxelles. I-ar fi facut placere sa-l regaseasca. Dar nu-i stia adresa. A inceput sa se uite in cartea de telefon si a gasit numele profesorului Ionescu. Si s-au reintalnit intr-o cafenea. Directorul vedea pe cineva mult mai tanar, multumit sufleteste si relaxat. “Spune-mi, domnule profesor! Ce fel de viata ai aici?” profesorul Ionescu a raspuns: “Fiul meu este minunat. Mi-a cumparat un apartament de doua camere. L-a mobilat dupa gustul meu. Mi-a cumparat si un pian, care a fost instrumentul favorit al vietii mele. Am tot ce-mi trebuie. Nora mea e foarte draguta si plina de atentii. Nepotii vin tot timpul sa ma vada. Si cand nu sunt ei cei care suna la usa mea sun eu la usa lor. Am tot ce-mi trebuie. Fiul meu este foarte generos cu mine. Nu-mi lipsesc banii. Am mai mult decat imi trebuie. Atunci inseamna ca esti un om fericit, a spus directorul. Profesorul nu a raspuns imediat. A plecat capul si s-a gandit. Intr-un tarziu cu o voce slaba a ripostat: “Ma intrebati daca sunt fericit. Nu! Va raspund cinstit. Nu sunt!. Directorul nu poate sa creada. “Am auzit bine? Nu sunteti fericit? De ce?” O pauza mare a urmat si ochii profesorului s-au umplut de lacrimi. In sfarsit a vorbit. Daca vreti sa stiti totul sunt martorii vietii mele, care imi lipsesc.” “Nu inteleg!” “o sa intelegi cand am sa-ti spun ca mi-e dor de toate fetele familiar din cartierul meu din Bucuresti incepand cu micul vanzator de la restaurant unde mancam in fiecare zi, cel care imi vindea painea, cel care imi vindea carnea, cel care imi repara pantofii. Toti acestia sunt martorii vietii mele si imi lipsesc. Daca I-as avea as fi cu adevarat fericit. Domnul Camil Ring vorbeste despre el. El a fost cel care a plecat, el a fost cel care si-a lasat familia si el a fost cel care intotdeauna a regretat martorii vietii lui, prietenii, macelarul, pantofarul, locul unde se ducea sa manance, la cafeneaua unde manca cozonac cu cafea cu frisca, restaurantul Nestor. Toata viata, ani si ani si ani de viata, care ii lipseau si care erau martirii vietii lui.
Capitolul 5
Nu-mi pare rau de nimic.
Capitolul 5 incepe cu amintiri despre parintii domnului Camil Ring si o vizita la mormintele lor.
“Nu! Nu puteti sa intrati! Nu aveti un bilet! Trebuie sa platiti.” in fata mea, spune Camil Ring, era un domn batran, un functionar al statului, a carui lucru era sa fie in fata citirului, vara sau iarna, vara pe o caldura ingrozitoare si iarna pe un frig siberian, si sa nu lase pe nimeni sa nu intre in cimitir, daca nu-si platisera intai biletul. Ca la cinema. A fost primul gust amar in gura mea. Am platit cei trei lei si m-au lasat sa intru. De ce trebuie sa platesc aceasta taxa? De ce aceasta taxa, care probabil nu aduce nimic statului, pentru ca foarte putini oameni merg la cimitir, ca sa-si vada mortii. Pentru ce trebuie sa platesc, ca si cum intru la cinema? In Franta daca ma duc la mormant e liber!
In America daca ma duc sa vad un mormant e liber! De ce comunistii trebuie sa faca oamenii sa plateasca si atunci cand vin sa viziteze un mormant. Mai ales comunistii care au fost contra religiei. Orice cultura este autorizata. Toate bisericile care au scapat de regimul stalinist tin usile deschise pentru oamenii credinciosi, care vin, se roaga, aprind lumanari. Atunci e adevarat ca re ligia pe vremea regimului stalinist fusese complet distrusa. Ca preotii au fost aruncati in puscarii si multi au murit acolo. Dar acum este un regim nou, regimul lui Ceausescu. E adevarat ca li se da preotilor destui bani ca sa nu moara de foame si cei care sunt credinciosi, le dau din micile lor salarii sau din pensii, pentru ca sunt pensionarii cei care vin de obicei la biserici, o mica suma de bani ca sa intretina biserica. Guvernul nu da nici un ban. A doua zi am auzit o discutie in sala hotelului. Un grup de americani, de origine romaneasca venisera, ca turisti care vorbeau tocmai despre aceast scena. Unul din ei a spus: “Un cent sau 100 de dolari nu conteaza suma de bani. Dar nu pot sa accept, ca sa pot sa intru sa-mi vad mormantul mamei si a tatalui sa trebuiasca sa platesc o taxa. Acum trei ani Romania a avut niste inundatii teribile. Fiecare roman care traia in America, in Franta, in Anglia, in Spania; am foat contactati ca sa dam bani, sa ajutam Romania. Si toti am ajutat. Am strans 2 milioane de dolari si le-am trimis guvernului. Si pentru asta ni se cere un dolar ca sa intram sa ne rugam la mormantul parintilor nostrii? Este o rusine! Nici odata nu am sa mai vin in America. Dar asta nu este adevarat pentru ca, va veni ca sa faca injectii, cura de tinerete a doamnei Ashlan. Domnul Camil Ring vorbeste de doctorita Ashlan, care in urma cu zece ani, in 1950, perfectionase un tratament de intinerire a corpului si a mintii bazat pe procaina, una din vitaminele corpului. Primul presedinte comunist al Romaniei, profesorul Parhon, ajunsese la 99 de ani cu acest tratament si inca dadea cursuri la Facultatea de Medicina. Tito, maresalul Ungariei luau tratamente in fiecare an, in mod eligios si a trait si el foarte mult timp. Compania de avioane Ponam a facut un hotel de 25 de etaje si aduce americani ca sa faca tratamentul Ashlan. O linie directa leaga New York-ul de Bucuresti. Aceasta se intampla in 1970. Din toamna si pana in iarna vin suedezii, norvegienii la tratament. Ei prefera sa mearga la Marea Neagra, unde sunt zeci si zeci de hoteluri, care dau tratamentul Ashlan pentru reumatism, la lacul Terchirghiol. Si doctorita Ashlan in 1970, avea 90 de ani si inca era intr-o stare foart buna. Dar pe urma domnul Camil Ring cu umorul lui repeta: “Oamenii poate arata mai bine. Dar guvernul nu face nimica ca sa faca casele sa nu imbatraneasca in mod precoce. Casele cad la pamant, in ruine. Nu sunt vopsite. Nu sunt construite din nou si lumea le lasa in starea in care sunt.” Domnul Camil Ring continua: “M-am dus la locul unde am trait eu, inainte de a fugi din Romania. E complet distrus. Era un perete de marmura la intrare. Peretele e acuma de beton. Am incercat sa iau liftul. Liftul nu mai circula. Este un lift de 80 de ani vechime. Mi-ar fi fost si groaza sa intru in lift. Totul e distrus. Si am incercat sa-mi gasesc martorii vietii mele. N-am gasit pe nimeni. N-am mai gasit prietenii, n-am mai gasit pe portar. N-am mai gasit frumosele scari de marmura. N-am mai gasit nimic…decat liftul. Care aproape m-a omorat in timpul ocupatiei germane. Si vreau sa va povestesc ce s-a intamplat.” Domnul Camil Ring continua: “Asta s-a intamplat in primul razboi. De cand nemtii intrasera in Romania, nu aveam dreptul sa lucrez, ca ziarist in presa democratica. Nu aveam voie sa fac nimic dar a trebuit sa lucrez munca obligatorie la o cale ferata, ca si prietenii mei si am refuzat sa lucrez cu regimul dictatorial, care asculta de nemti, si mai ales fiind evreu, am fost persecutat. Intai mi s-a oferit sa fiu ministru de lucru pentru evrei, de lucru fortat bineinteles. Si sa fiu responsabil de deportarile la Auschwitz. Am refuzat sa colaborez si totusi trebuia sa traiesc din ceva. Si am trait numai pentru ca am avut un sofer, caruia I-am dat banii mei ca sa-si cumpere un taxi. In timpul razboiului am facut doua lucruri. Prima era sa ma intalnesc cu soferul si sa impart cu el suma de bani pe care o facuse pe ziua respectiva. Si a doua sa lucrez. Pentru ca a trbuit sa lucrez la calea ferata munca obligatorie. Dar cea mai importanta era sa ascult Radio Londra si sa scriu mici articole. Ca sa capat un radio, ca evreu trebuie sa spun ca m-am indragostit de o vanzatoare intr-un magazin. Ea locuia singura, intr-o camera de servitoare, care era goala tot timpul. Primul cadou a fost sa-mi cumpar postul de radio, destul de puternic, ca sa pot sa prind BBC, Europa Libera. Toata dupa-masa stateam in apartamentul ei si ascultam Europa Libera. Si pe urma scriam mici articole pe bucatele de hartie si le raspandeam prin Bucuresti. La coltul strazii ma astepta un prieten, care lua aceste bucatele de hartie si eu ma duceam acasa destul de linistit si imi spuneam ‘Daca nevasta mea ar sti ce fac m-ar omori’. Si totusi aveam inca timp in care nu faceam nimic. Si atunci cantam la pian. Daca parintii mei m-ar fi facut sa invat pianul, cum trebuia poate ca eram un pianist de renume mondial. Dar ei nu au vrut ca eu sa fiu pianist. Au vrut sa ma faca doctor. Pianul li s-a parut ca o meserie secundara. Pentru ca nu se stie niciodata unde ajungi si cum te vei descurca cu muzica. Pianul iti da intotdeauna posibilitatea de a-ti castga o paine. Si cand am ajuns la Paris si n-am avut nici o meserie si n-am avut nici un ban am cantat la pian timp de doi ani de zile, in baruri, ca sa pot sa-mi castig viata. Deci mama mea a avut dreptate. In 1942 capat un telefon de la un var de gradul doi, care traia si el in Iasi, si al carui nume nu vreau sa-l spun pentru ca este ministru in Romania. Un telefon.
Acest var al meu, care era doctor, si care il chema Marcel Sufrim, care traieste acum in America, m-a chemat sa-mi spuna ca era mobilizat la 40 de Km de Bucuresti. Asculta mi-a spui el. Vreau sa-ti fac o propozitie. Mi-aduc aminte ca tu canti la pian. Eu cant la vioara. Accepti ca sa ne intalnim odata pe saptamana, la tine si sa facem muzica de camera. Am fost foarte fericit, pentru ca in felul acesta aveam cu ce sa-mi ocup cateva ore de plictiseala. Si I-am spus: “Da cu cea mai mare placere! Dar cum esti capabil . Esti mobilizat si vi acasa mort de oboseala.” “Nu conteaza. Muzica pentru mine ma relaxeaza si imi face placere.” Deci am acceptat si pentru urmatorii doi ani, doctorul Sufrim venea in fiecare miercuri seara in apartamentul meu si faceam muzica de camera. Eu la pian, el la vioara. Ce era ciudat era ca, cutia lui de vioara era intotdeauna plina si de multe ori pleca cu vioara in mana. Varul meu venea intotdeauna imbracat ca soldat, pentru ca nu avea timp sa se schimbe. Concertele noastre muzicale erau o placere si pentru vecini si pentru prietenii mei care erau invitati, fosti ziaristi pe care ii chemam sa bea un ceai si sa manance niste prajituri. Si deci, eram intotdeauna aplaudati si complimentati pentru talentul nostru. Varul meu nu statea prea mult pentru ca dimineata trebuia sa se scoale la 6 dimineata si sa plece la spital. Dar ce nu faci cand ai o pasiune. Pe urma a venit 1944. In primele luni au fost bombardamente ale englezilor si ale americanilor, noaptea ce ce m-a facut sa plec din Bucuresti si sa-mi iau familia la Berceni, un sat langa Bucuresti. In sfarsit a venit 23 august 1944, marea zi de eliberare, cand rusii au trecut granita si au trecut in Romania; liberarea si a Frantei si a Romaniei. Daca in Franta eliberarea a fost o debarcare a trupelor americane si engleze, in Romania a fost un complot. Un complot realizat de regele Mihai, care incurajat si sustinut de sefii partidului, au arestat in dupa-masa de 23 august pe dictator, maresalul Ion Antonescu si tot guvernul si s-a prezentat in fata radioului si aspus ca raporturile cu Germania sunt rupte si ca in momentul de fata devenim aliatii Uniunii Sovietice. Noaptea de 23 august a fost noaptea cea mai lunga a romanilor, pentru ca fericirea de a scapa de germani a fost asa de puternica ca nimeni nu a dormit. Dupa o saptamana nu se mai vedea nici macar un neamt in Bucuresti. Regele a numit un guvern de uniune nationala cu toate partidele politice, incluzand si Partdul Comunist. Imediat, am facut sa reapara Semnalul, ziarul unde eram director, care a fost suprimat timp de patru ani de catre nazisti. Alte ziare, care au fost si ele in 1940, au reaparut imediat. In acelasi timp, un ziar oficial al Partidului Comunist, numit Scanteia, a aparut si el. Nume necunoscute semnau articolele, care erau bine scrise. Erau ziaristi care fusesera comunisti in ilegalitate si care acoma isi publicau articolele. Cateva zile mai tarziu, unul din redactorii mei, vine in biroul meu. “Stii cine este directorul ziarului comunist Scanteia?” “Nu nu stiu!” “Stii cine este?” “Nu!” “Pentru ca dragul meu, este varul tau; cel care canta la vioara cu tine, in timpul razbouiului.” Eu am ramas mut. El era doctor. Ce cauta el sa fie directorul Scanteii? si am chemat ziarul Scanteia si am intrebat. Tu esti director? si el a spus; “Da!” A doua zi l-am intalnit si mi—a spus: “Tu chiar crezi ca am vrut sa cant la vioara cu tine, in timpul razboiului?” “Da! asa am crezut.” “Nu! Hai sa-ti spun adevarul. Eu imprimam pe timpul razbouiului, ziarul clandestin al Partidului Comunist. Cu nevasta mea tipaream noaptea, ziarul, in podul clinicii in care locuiam, ca doctor intern. Numai ca ziarul era foarte mic si trebuia difuzat. Un alt tovaras care difuza ziarul avea nevoie ca sa-si aduca ziarul. Si atunci eu puneam ziarele in cutia vioarei. Plecam de la tine. Ma intalneam cu el intr-un colt de bulevard, ii dadeam cutia si asa se petrecea povestea. Dar s-a petrecut si in liftul tau. Eu ii dadeam exemplarele de ziar si pe urma sunam la usa ta. Si atunci puteam sa facem muzica.” “Am ramas mut!” spune Camil Ring. Si pe urma i-am spus: “Dar erai nebun! Te-ai gandit vreo secunda ca daca prietenul tau era prins ar fi spus sub tortura ce se intampla. Si tu mi-ai pus familia in primejdie? si m-ai pus pe mine in primejdie? Tu esti comunist! Eu nu am fost niciodata in niciun partid. Si nu am intentia sa fiu. Ar fi venit sa ma aresteze si ar fi fost foarte dificil sa spun ca nu este adevarat, ca nu stiu nimic. M-ar fi executat, m-ar fi impuscat si mi-ar fi trimis familia in puscarie”, varul meu a raspuns foarte calm. “Da! Bineinteles ca tu ai fi fost impuscat si ca toata familia ta ar fi fost omorata. Tot ce Partidul Comunist ar fi putut sa faca este sa-ti onoreze memoria. Am fi dat numele tau unei strazi din Bucuresti. Dar gandeste-te! Ca daca te-ar fi bagat numai in puscarie, ai fi iesit in noaptea de 23 august, cand regele a amnistiat pe toti puscariasii. Si atunci ai fi fost declarat eroul rezistentei. In momentul de fata esti numai un mic ziarist.” Asa se scrie istoria. Si asa am ratat posibilitatea de a deveni ceea ce francezii numesc un rezistent din septembrie, o personalitate in regimul comunist al Romaniei. Ce ocazie ratata! Spune domnul Camil Ring. Dar cinstit nu-mi pare rau.
Capitolul 6
Unde mergi tara mea?
Domnul Camil Ring a iubit Romania. A considerat-o tara lui natala si s-a consiferat roman toata viata lui desi a fost in exil la Paris. El incepe capitolul 6 cal cartii, intitulate Randez-vous ce disperarea, vorbind de faptul ca inca este roman, se simte roman in sufletul lei si se intreaba unde mergi iubita mea Romanie? Unde merge Romania care este o republica socialista dar cu structuri speciale.
La frontiera Romaniei se gaseste Uniunea Sovietica, Ungaria, Iugolslavia si Bulgaria. E mai usor pentru un elev astazi, spune Camil Ring, sa-si aduca aminte de granite pentru ca in trecut era si Polonia si Cehoslovacia. Iar in momentul de fata Uniunea Sovietica a luat teritoriile Poloniei si Cehoslovaciei. Si este singurul vecin in partea de nord si in partea de vest. Romania vrea independenta. Ceausescu incearca din ce in ce sa creeze un stat independent. Dar cum poti sa fi un stat independent cand esti inconjurat de Uniunea Sovietica. Polonia e si ea comunista. Daca Romania face parte din Pactul Varsoviei, Ceausescu spune tot timpul ca nu este de acord. Ceausescu ar vrea o Romanie complet independenta de Uniunea Sovietica. E imposibil. Romania are 20 de milioane de locuitori si este o tara socialista. Si trebuie sa traiasca ca o tara socialista. Domnul Camil Ring vorbeste de situatia din 1970. Maresalul Tito care a incercat sa creeze o Iugoslavie independenta a fost lovit de fulgerul venit de la Stalin. Tito nu a acceptat sa cedeze si pana la urma Iugoslavia a fost mai mult sau mai putin independenta. Deci romanii trebuie sa faca la fel. Romanii sunt un popor latin, continua domnul Camil Ring, care este foarte apropiat de Franta, care are cultura franceza si care refuza sa devina complet rusi. Ceausescu si colaboratorii lui lucreaza de ani de zile sa aiba un stat independent, asa cum e Franta in zilele noastre. E imposibil. Romania are acum legaturi cu China, cu America, cu tarile asiatice, africane si llegaturile devin din ce in ce mai stranse. In momentul de fata Romania are tari prietene in toata lumea. Asta nu inseamna ca nu are si dusmani. Dar din ce in ce diplomatia se dirijeaza spre o vacatiune de a fi mediator; mediator intre America si China, mediator in Europa. Romanii au un talent de a fi capabili sa faca diplomatie. Ce se petrece insa in mod intern in Romania in 1970. Toti lucratorii indiferarent daca sunt intelectuali, daca sunt muncitori, apartin sindicatelor. Sindicatele care sunt mai mult decat celulele partidului trbuie sa inregistreze temperatura clasei lucratoare. Deci cei care conduc sindicatele trebuie sa traduca cum sa simt in mod sufleteste masele care lucreaza. Si domnul Camil Ring povesteste o anecdota. In timpul unei sedinte de sindicat, profesorul Popescu se ridica, profesor universitar in Bucuresti. Presedintele reuniunii este un membru al Partidului Comunist. Presedintele intreaba: “Cum se simt lucratorii intelectuali? Sunt multumiti? Satisfacuti?” Liniste, spune Camil Ring. Lipseau foarte multe lucruri, bani pentru laboratoare, pentru stiinta, pentru invatamant. Se lucra iarna in frig, vara intr-o caldura insuportabila fara aer conditionat. Laboratoarele nu aveau laboratoarele indinspensabile. Bibliotecile erau goale. Deci nimeni nu a raspuns nimic. As vrea sa aud un raspuns! A spus secretarul partidului. Nimeni nu spune nimic. In acest moment se ridica profesorul Popescu si spune: “Tovarase secretar! As vrea sa intreb ce s-a intamplat cu banii care au fost dati pentru invatamant si pentru facultatea noastra. Murim de frig iarna. Nu avem caldura. Nu avem instrumentele necesare. Nu avem carti pentru studenti.” “Am inteles! Spune secretarul. Ai sa ai raspunsul la urmatoarea sedinta de partid.” si sedinta s-a terminat. Doua saptamani mai tarziu este o sedinta noua sindicala, cu acelas secretar comunist. Totul se petrece ca de obicei. Vine momentul cand secretarul intreaba: “Si lucratorii intelectuali sunt multumiti si fericiti?” si atunci un student se ridica: “Tovarase secretar! La ultima sedinta profesorul Popescu a pus o intrebare. Ce s-a intamplat cu banii pentru universitate?. Eu tovarase te intreb altceva. Ce s-a intamplat cu profesorul Popescu? A disparut. Unde este?” Asta era situatia in Romania. Daca aveai curajul sa vorbesti ajungeai in puscarie. Profesorul Popescu a fost aruncat intr-o puscarie timp de sapte ani de zile si pe urma dupa ce a fost eliberat a devenit din nou profesor de chimie biologica la Facultatea de Medicina. Un alt profesor a povestit, care era in aceasi puscarie cu el, in aceasi celula cu alti 20 ca intr-o buna zi a venit o comisie si a inceput sa intrebe pe fiecare. Ce meserie ai avut inainte de a fi arestat? Puscariasul a spus: “Aveam magazinul meu.” “Magazinul tau? Deci tu ne-ai exploatat pe noi timp de ani de zile si ne-ai vandut marfuri ilicite, la preturi foarte mari? Meriti sa fi la puscarie!” Acelasi anchetator a intrebat un alt prizonier: “Si tu?” “Eu am fost arhitect.” “Tu esti cel care ne-ai ruinat pentru ca ai cerut preturi uriase pentru apartamente si noi nu am fost capabili sa le platim? Meriti sa fi la puscarie! Sa putrezesti aici!” Si a venit randul profesorului. “Si tu?” Profesorul, care nu-si pierduse nici simtul umorului si nici curajul, care l-a facut sa vorbeasca contra comunistilor, s-a gandit o secunda si a spus: “Eu am fost celibatar!” “Aa? Celibatar! Voi celibatari ati fost cei mai mari dusmani ai comunismului. Voi ati supt sangele poporului muncitor. N-ai sa iesi de aici decat dupa 20 de ani.” Si anchetatorul a plecat. Povestind aceasta istorie, profesorul a adaugat ca in timpul dialogului ceilalti prizonieri mureau de ras. Dar incercau sa se controleze si isi muscau buzele. Dar in secunda in care anchetatorul a plecat a izbucnit toata celula in ras. Si au ras timp de minute fara capabili sa se opreasca. Si toata ziua unul povestea povestea si toti incepeau sa rada din nou. Astazi, spune domnul Camil Ring, situatia este diferita. Sindicatele sunt considerate organisme utile si sunt consultate tot timpul. Tovarasul Ceausescu a organizat in Bucuresti, o reuniune unde au fost adunati 4000 de delegati ai sindicatelor. Aceasta reuniune nu a fost o simpla manifestatie a regimului. In timp de patru zile inconjurat de toti ministrii lui a ascultat pe fiecare. Multi aveau motive de a fi nemultumiti. S-a discutat in mod deschis cu membrii partidului si nu le-a fost frica ca vor ajunge in puscarie. Aceleasi lucru se intampla cu cooperativele de tarani. Si conducatorii lor au fost adunati.
Scriitorii, si ei au capatat o invitatie sa se adune in congres general. Si li s-a spus ca este o revolutie cultural. Dupa el, scriitorul are un rol foarte important in Romania. Scriitorul trebuie sa ajute guvernul prin ce scrie; deci materia prima trebuie adunata din poporul muncitor. Scriitorii au ales ca sa fie liberi si asta s-a intamplat pentru prima dat in Romania comunista. Daca cenzura de presa si literatura inca exista, are alt caracter decat altadata. Toti sciitorii si ziaristii sunt comunisti, membrii ai partidului sau a sindicatului. Majoritatea nu au cunoscut regimul capitalist. Nu se poate spune ca duc o politica contra guvernului. Cenzura are alt rost. Sa nu apara carti care sa fie contra intereselor Romaniei sau altor tari comuniste. Am vazut un articol refuzat de cenzura, numai pentru ca autorul a judecat in mod sever Reverandul din Franta din 1969. Articolul a fost interzis. Exista si cenzura filmelor. Aici criteriile sun mai complexe. Romanii iubesc filmele frantuzesti: Gaben, Fernandez. Burville. Si din cand in cand se dau filme frantuzesti. Filmele romanesti sunt cenzurate. Intai scenariu, pe urma cenzura in timp ce se fac filmele; pe urma cand filmul e terminat, filmul e din nou cenzurat. Se taie, se lipeste. Se taie din nou si la urma filmele sunt oribile. Cinematografele, in Bucuresti merg de la ora zece dimineata toata ziua pana la mijlocul noptii, ca muncitorul din uzina sau care lucreaza in echipa de noapte sa poata si el sa vada un film. Iar teatrele incep la sapte seara si se termina la 11 noaptea. Cetateanul deci poate sa mearga acasa, pe urma sa se culce si pe urma sa lucreze. Toata lumea se scoala foart devreme. Fiecare pleaca cu tramvaiul sau cu troleibuzul. Inca nu exista metrou in Bucuresti dar este un proiect. Domnul Camil Ring vorbeste de 1970. In 1972 sau ’73 a inceput constructia metroului si muncitorii lucreaza pana la trei dupamasa, cand vin acasa, se odihnesc si pe urma incep sa mearga pe bulevarde la cafenele, sa manance o inghetata, sa vorbeasca cu prietenii, sa manance o prajitura. Dar prajiturile nu au zahar. Au zaharina, spune domnul Camil Ring. Si inghetata e pe trei sferturi topita. Dar asta este Romania. Domnul Camil Ring continua. Un element pe care l-am recunoscut in timpul vizitelor mele in Romania si in Bucuresti si in orasele de provincie este increderea pe care omul de rand o are pentru ban. El isi depune banii la Casa de Depozit. Banii produc interese. Exista bonuri anonime, loterie ca in Franta. Oamenii cumpara aceste bonuri si poate sa castige sume frumose de bani. Foarte multa lume isi depune banii la Saving, in conturi inchise. Mai ales tinerii. Tinerii sunt salariatii statului. Salariile depind de notele pe care le capata in facultate. Si de aceea studentii invata in mod serios in universitati sau in colegiile tehnice. Profesorii universitari, care multi sunt cunoscuti si in strainatate, se intalnesc la congrese stiintifice mondiale, internationale. Iar invatatura este foarte serioasa. Examenele sunt foarte severe. Si daca nu treci nu ai trecut anul. Si daca nu treci doi ani esti scos afara din facultate. Sau daca de doua ori ai dat un examen si nu l-ai trecut esti expulzat din facultate. In acelasi timp tineretul are probleme. Tineretul roman este ca si tineretul de oriunde. Le place sportul, le place football. Sunt zgomotosi, le place muzica. Si bineinteles nu rezista la atractia sexului opus. Cei care m-au intrebat cum se iubeste in Franta, le-am spus ca nu-i cu nimic diferit. In serile de vara, pe bancile publice, cuplurile de tineri se saruta. Dar nu am vazut niciodata in Bucuresti tineri care se saruta in colturile strazilor asa cum se intampla la Paris. Romanii sunt mai precauti. Casatoria este simpla in Romania, dar divortul devine din ce in ce mai dificil. Si totdeauna trebuie data o pensie alimentara pentru copil si pentru femeia care este insarcinata sau care trebuie sa aiba grije de un copil mic. Tinerii din Romania sunt sub controlul si supravegherea parintilor pana la 18 ani, ca si in restul Europei. Tinerii romani citesc foarte mult. Dar toata lumea citeste, pentru ca altfel te plictisesti la coada. Cand vrei sa cumperi ceva de mancare ciresti carti. Nu orice literatura.
Patrascanu nu era complet în favoarea Anei Pauker. Nu apartinea echipei care statea la masa cu Ana Pauker, dar stia tot ce se întampla si putea sa-si spuna cuvântul când erau obiectii mari; din cauza influentei pe care o avea asupra lui Gheorghiu Dej, noul secretar al partidului. Gheorghiu Dej era paravanul Anei Pauker. Era tipul perfect al comunistului careaproba totul pentru ca nu stie nimic. Gheorghiu Dej isi dadea seama ca nu avea nici un fel de cultura. Si atunci l-a rugat pe Patrascanu sa-i dea niste lectii. Gheorghiu Dej lua masa la Patrascanu si de fiecare data discutau anumite subiecte care ii dadea lui Gheorghiu Dej o educatie generala: despre stiinta, filozofie, drept, medicina, arta, carti. Patrascanu era un intelectual, cultura lui era foarte serioasa si in felul asta il ajuta pe Gheorghiu Dej sa aiba o anumita cultura generala. Când Ana Pauker l-a acuzat pe Lucretiu Patrascanu, Gheorghiu Dej a venit în apararea lui. Cu cateva saptamani inainte Patrascanu daduse un discurs intr-o provincie romaneasca unde erau foarte multi unguri si a spus o fraza care a creat o furtuna în tot partidul: “Steagul Romaniei trebuie sa fie suprem si, celelalte steaguri trebuie sa existe în spatele lui.” în felul acesta a spus ca ungurii sunt mai putin importanti decat romanii în Romanie. A doua zi Vasile Luca, Ana Pauker, Teohari Georgescu dar în special Vasile Luca au cerut capul lui Patrascanu. Nu au trebuit sa discute prea mult pentru ca Ana Pauker nu il simpatiza prea mult. Si Lucretiu Patrascanu a fost acuzat ca este un dusman, un tradator si ca a deviat în partea dreapta. În timpul sedintei a fost acuzat ca este un vandut burgheziei, ca a tradat calasa lucratoare din care nu face parte, pentru ca toti stramosii lui erau oameni cu bani si Vasile Luca a cerut ca sa fie pedepsit. Patrascanu a luat cuvantul. S-a ridicat ca si cum era în fata unui tribunal si a spus ca nu este adevarata ca este un comunist convins, a citat pe Lenin si Stalin ca sa dovedeasca fatpul ca problema noationala trebuie tratata fara nici un sentiment de pasiune sau de ura. Le-a facut un curs aratandu-le problema intre unguri si romani si situatia internationala. Si, la sfarsit, ca si cum era intr-un proces a facut un mare elogiu lui Stalin si din nou l-a citat. Vasile Luca l-a intrrupt de cateva ori. Ana Pauker nu zicea nimic. La sfarsit a spus: “Tovarase Patrascanu! în numele interesului partidului nostru cred ca nu ai dreptate. Noi vrem sa luptam contra orice manifestatie de ideologie nationaliste-burgheze Din aceasta cauza esti epurat din partid si ai cazut în dizgratie. Patrascanu a plecat la el acasa. A doua zi a fost arestat impreuna cu nevasta lui în ianuarie 1948 si pe urma a disparut. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu el. Cateva luni mai tarziu Ungaria, Polonia si Bulgaria au lichidat pe conducatorii care au manifestat tendinte nationale. Dar Ana Pauker s-a gandit, ca s-a pus punct sacrificând un prieten politic si personal, ca a urmat directivele lui Stalin, care spunea: “Trebuie sa continuam drumul nostru, maturand toate obstacolele de orice fel. Trebuie sa nu ne gandim la prietenii sau la legaturi personale.” Si asta a facut Ana Pauker când l-a distrus pe Lucretiu Patrascanu.
Capitolul 2
Invitatia la vals
In capitolul doi al partii a treia a cartii Stalin M’A Dit, Camil Ring discuta problema intre unguri si romanii din Romania. Imperiul Austro-Ungar se intinsese pana în Romania si erau multi unguri care traiau pe teritoriul roman. Germanii, care au ocupat Romania ca prieteni, erau prietenii ungurilor. Iar toti evreii au exterminati în timpul razboiului, trimesi la Auswitz din toata Transilvania. Când comuniostii au luat puterea au inceput sa fie problemele minoritatii. Minoritatile fiind: ungurii si sasii. Majoritatea ungurilor au devenit comunisti. Sasii, care erau minoritatea germana, au rezistat, Nimeni nu a cerut sa fie primit în Partidul Comunist; si majoritatea au inceput sa ceara sa plece din Romania, fiind cetateni germani. Multi din acesti sasi au fost trimesi în lagare sovietice si romanesti. Iar evreii, care intotdeauna au fost persecutati, in momentul în care armatele germane au intrat în Romania, au fost ridicati, pusi in trenuri si trimisi in Auschwitz.
Mai mult de 530 de mii au fost exterminati: 300 de mii în Basarabia si Bucovina si 230 de mii în Transilvania. Evreii care au ramas au incercat sa adereze Partidului Comunist, cel putin de forma. Si cati ramasesera s-au integrat în viata Romaniei comuniste. Dar antisemitismul a continuat. Si prezenta Anei Pauker, care era evreica, desi era cea mai mare dusmana a evreilor, nu a ajutat situatia cu nimic. Situatia antisemitismului a inceput sa preocupe Partidul Comunist si mai ales pe Ana Pauker, care a inceput sa ia masuri ca evreilor sa nu li se dea cele mai bune pozitii în administratie, în invatamant, în ministere. Din contra romanii au inceput sa vorbeasca ca vor sa migreze în Israel, care în 1948 devenise un stat independent si deschidea portile la toti evreii care erau raspanditi în lume, în special cei din estul Europei. Majoritatea evreilor din Romania, unde Miscarea Sionista era foarte dezvoltata, vroiau sa plece din Romania. Evreii nu vor sa fie un element util Miscarii Comuniste, a spus Ana Pauker, si din 1947 a inceput sa elimine evreii din administratie, din politie, din ministere, din scoli. Sionismul jena Partidul Comunist. Ana Pauker a dat o conferinta si a spus: “In ultimii doi ani, sute de evrei asteapta, cu bagajele facute, sa plece din Romania. Am incercat de multe ori sa nu le dam viza, si totusi ei isi tin bagajele pregatite ca în momentul când li se da viza, sa plece.
Si asta era speranta tuturor evreilor din Romania. Comunistii aveau o atitudine contra bisericilor din Romania. Romania era o tara crestin-ortodoxa, dar cu multi catolici, iar Partidul Comunist era impotriva oricarei manifestari de religie, ortodoxa sau catolica. Zeci de mii de preoti au fost aruncati în inchisori; nu li s-a mai dat dreptul sa predice în biserici si au fost obligati sa moara de foame. Dar populatia a inceput sa le dea de mancare. Romanul il crede, romanul e religios.Si comunistii nu au reusit sa schimbe aceasta situatie. Bisericile au fost distruse, rase la pamant; si totusi religia nu a disparut. Multi preoti au murit în inchisori; persecutiile au fost mai ales contra catolicilor, pe care comunistii ii vedeau ca o primejdie politica. S-au facut procese unde multi preoti au fost acuzati de lucruri de care nu aveau nici un control sau nici nu le cunosteau. Taranii incercau sa ascunda pe preoti, care tineau Liturgia noaptea, pe ascuns, în munti, in pesteri; si taranii mergeau sa asculte Cuvantul Lui Dumnezeu. De aceea chiar si în 1952 exista o miscare de partizani si de preoti ascunsi în pesteri, care s-au luptat contra regimului comunist. Cititi O ciocarlie în colivie de Olga Ring, daca doriti sa stiti situatia exacta a preotilor si a partizanilor. Ana Pauker si Partidul Comunist si-au dat seama ca nu vor reusi sa distruga religia. Ana Pauker a spus intr-o sedinta de birou politic: “Stalin mi-a spus ‘de-acord cu Lenin’,. ca tranzitia de la capitalism la comunism este o perioada istorica. Pana nu s-a terminat explotatorii cauta eperanta ca vor lua puterea inapoi. Biserica si în special Biserica Catolica sprijina aceste tentative. De aceea trebuie sa terminam cu burghezia, cu capitalismul parazitar si în special cu preotii.
Capitolul 3
Si când momentul a venit
In acest capitol domnul Camil Ring discuta situatia din 1947, care a inceput sa creeze toate schimbarile radicale. In acest an s-au schimbat multe lucruri. Au fost luate fabricile, uzinele, micile intreprinderi, marile intreprinderi, care au devenit deodata proprietati de stat. Puterea Partidului Comunist crestea în Romania si a- trecut la pasul urmator. Iata cum descrie domnul Camil Ring ce s-a intamplat în aceasta zi în Romania: “Un patron s-a dus dimineata la fabrica lui nestiind ce o sa se intample. La ora sapte dimineata, lumea era de acuma în fabrici. Uzina de care vorbim se chema 8 Noiembrie. Dar la inceput uzina avea numele fondatorului. În ziua când patronul s-a dus ca de obicei la lucru, I s-a spus: “Nu ai dreptu sa intrii în fabrica!”. Si patronul I-a spus: “De ce? Este fabrica mea!”. “In teorie” a spus cel care a vorbit. În realitate nu mai este fabrica dumitale. Neintelegand patronul a zis: “De ce cu acest capitalist murdar?, a spus un lucrator. Trebuie sa-i spunem adevarul. Clasa burgheza incearca sa ne faca tot felul de probleme, nu avem de lucru, nu avem materiale. Materialele sunt ascunse de dumneata si fabrica nu poate sa lucreze. Patronul devenise alb la fata. Era singur în birou, inconjurat de cinci lucratori dusmani. Fiecare il privea cu ura si unul din ei I-a spus: “Mai bine cumpara materialul si da-ne, cumpara tot bumbacul pe care il ai. Daca nu…” Patronul riposta: “Daca nu ce?” “Daca nu, vom trece la alte metode. Noi stim foarte bine ca tu ascunzi aur si dolari. Ai sa scoti! Pentru ca altfel o sa te invatam minte”.” Nu stiu ce vorbiti! Nu am aur, nu am dolari si nu cumpar bumbac la piata neagra.” “Acesta este ultimul tau cuvant? Au spus lucratorii.” “Da! a spus patronul” “ Daca este asa, atunci iesi afara din birou. Noi vom discuta si te vom chema.” Deci il dadeau afara din propriul lui birou. Era fabrica lui, care crescuse incet-incet. Intai fusese o mica fabrica, pe urma patronul la moartea tatalui lui, avusese niste bani si o facuse mai mare si mai moderne, cu masini perfectionate din strainatate; si toate aceste investitii mancau beneficiile. Dar în felul acesta el isi asigura viitorul copiilor. Uzina era toata viata lui. Dimineta venea primul, noaptea pleca ultimul, foarte tarziu si intotdeauna avea certuri cu nevasta care ii spunea: “Lucrezi prea mult! Uzina o sa te omoare!” Dar asta era viata lui; si nu asculta. Intr-o zi de unde nu avea niciodata conflicte cu lucratorii, lucratorii au incepur sa se intoarca contra lui. A inceput sa aiba greve. Pe urma alte greve. Lucratorii au inceput sa ceara salarii mai mari. Patronul nu avea bani. Viata devenea din ce în ce mai scumpa. Pe urma au cerut ca patronul sa cumpere o cladire de vacanta pentru copiii lor. A incercat sa protesteze.. Dar nu a putut. A cedat în fata unei comisii speciale a Ministerului Muncii. Si incet-incet i s-a luat puterea. Pasiunea pentru fabrica lui devenise dezgust. Dar continua sa lucreze. Venea la lucru dar orele erau foarte lungi. În tmp ce se gandea delegatia a reaparut. “Cum nu vrei sa cedezi argumentelor noastre, ai sa cedezi cu forta! Adu-ti aminte tovarase, cuvintele marelui nostru Stalin. Si delegatul a incercat sa citeze din istoria Partidului Comunist, ca sa-l convinga pe patron. Dupa ce discutia s-a terminat, patronul era convins. Si seful Comitetului I-a spus: “Inainte de a va comunica deciziile pe care le-am luat, vrem sa te mai intrebam inca o data daca vrei sa-ti schimbi atitudinea?” “imposibil!” Ultimul lor cuvant a fost spus. Atunci vei vedea care este ultimul cuvant. Pe urma l-au prins de picioare, altul de maini si au inceput sa-l loveasca cu o curea cu tinte de fier. “Mai tare strigau lucratorii!”. Patronul se zbatea urland. Incerca sa scape. “Da-ti pantalonii jos ca sa-l batem la fund.” Si iarasi cureaua l-a intepat. Urletele lui devenise numai gemete.
Corpul se resuciaza direct si era inca lovit tot timpul. Ai un raspuns ca sa te decizi. “Destul destula salbatacie, a spus patronul. Insa l-au lovit din nou. Dupa ce patronul a fost batut bine I s-a spus: “Acuma poti sa pleci.” Dar mai intai vom avea un inventar. I-au luat cheile din buzunar si a facut inventarul casetei unde patronul isi tinea banii. Patronul a plecat. si-a luat lucrurile; s-a dus sa-si ia masina, dar lucratorii au spus: “Sub ce nume este inmatriculata masina?” Desi era masina lui personala era inscrisa pe numele uzinei. “In acest ca masina ne apartine noua, poporului! Tu te duci cu tramvaiul!” si patronul s-a dus la el acasa în tramvai. A doua zi când a venit la uzina, un semn mare pe perete scria: “Aceasta uzina, 8 Noiembrie apartine muncitorilor!”. Era ziua de 11 septembrie 1948. În acelasi timp toate uzinele, toate fabricile, toate intreprinderile comerciale au fost luate de la patroni si au devenit proprietatea statului, a lucratorilor.
Capitolul 5
Marele proces
Totul era aranjat cu precizie, cu precizia unui cronometru, spune domnul Camil Ring. A venit timpul marelui proces. Ana Pauker a asteptat acest moment timp de trei ani. A plecat la Moscova si a capatat permisiunea lui Stalin, care insa a pus o conditie: “Nu un proces în genul celui din Sofia.” în Sofia, în Bulgaria, primul proces care a fost intentat unui partid burghez în Europa de Est; seful partidului a fost omorat. Dar procesul a fost un esec. Si cauza a spus Ana Pauker prietenilor care venisera sa auda amanuntele procesului, “a fost pentru ca nu s-a ascultat de cuvintele marelui nostru Stalin. Ce e important? Este ca masele sa inteleaga necesitatea luptei noastre si sa fie pregatiti sa sustina anvangarda.” Participarea marilor mase la proces va da succes procesului din Romania. Iosca era un specialist care capata informatii si propaganda. Stia cum sa atinga opinia publica. E scria articole care apareau în Scanteia care era ziarul Partidului Comunist si el scria un buletin care se chema Intrebari si raspunsuri care arata pozitia oficiala a Partidului Comunist în Romania. Iosca avea o solutie pregatita. “Uitati! în biroul sefului Sigurantei Secrete exista dosare de la trei afaceri care acum se vor intampla. Fiecare din afaceri, singure, nu are nici un succes. Dar toate trei impreuna vor crea un proces spectacular si o sa convingeme nu numai opinia publica a Romaniei dar a intregii lumi occidentale. În primul rand avem dosarul de activitate a unor romani în strainatate. Este vorba de un grup de fosti ministrii si diplomati romani care cospira în momentul de fata sa vina inapoi în Romania si sa distruga Partidul Comunist. În al doilea rand am un dosar a Ministerului afacerilor externe. Si în al treilea rand un dosar a oamenilor, a partidelor din Romania care sunt contra Partidului Comunist: partidul lui Iuliu Maniu si altele. Daca le punem impreuna vom face un proces pe care toata lumea o sa-l creada. Planul parea foarte interesant. I s-a dat dreptul sa faca ce vrea. Si procesul a fost intentat contra partidului lui Maniu, care era cel mai mare partid de opozitie în Romania. Domnul Camil Ring continua: “Maniu nu iesea niciodata din casa si conferintele cu sefii altor partide se petreceau la el în casa. Seara se lucra intr-un mic comitet si seara toti aflau ce documente existau în servieta galbena si continea secrete ale partidului. Un mic functionar a vandut aceasta servieta galbena cu documentele Securitatii. Si Securitatea a venit sa-l aresteze pe Maniu. Iar Maniu stia de acuma si se pregatea sa fuga. A spus prietenilor lui cei mai apropiati ca va lua un avio si va trece granita. În seara când planul era ca Maniu sa fuga din Romania, s-a ascuns intr-o padure, pana când avionul va veni si impreuna cu cativa prieteni va pleca la Paris. În secunda în care avionul a ateriazat 100 de politisti au iesit din partea cealalta a padurii si cu revolverul au arestat pe toata lumea. Totul fusese montat dinainte de catre Ministerul de Interne, cu doi inspectori si cu pilotul respectiv. S-au facut fotografii cu Maniu si ceilalti care vroiau sa fuga ca sa existe dovada intentiei criminale. Fotografiile au aparut în ziarul Scanteia si Maniu a fost condamnat. A inceput marele proces. Procesul a inceput trei luni dupa arestarea lui Maniu. Multe dosare voluminoase si un act de acuzatie de o suta de pagini au aratat vina lui Maniu care vroia sa fuga din Romania cu prietenii lui. În sala erau lucratori din uzine si din ateliere. Au venit delegatii de lucratori din toata Romania. La prima sedinta presa a anuntat ca Maniu e un criminal. Procesul a durat trei saptamani. În fiecare zi Partidul lasa lucratori sa vina ca sa-l vada pe marele Maniu care era seful Partidului Taranist, inconjurat cu jandarmi. Maniu avea 75 de ani si totusi se ridica în picioare ca sa raspunda procurorului. Toate declaratiile si acuzatiile au fost aranjate de Iosca si Scanteia a publicat un articol ‘ca Maniu a recunoscut’ ca este vinovat si a vorbit si de americanii din Bucuresti care erau acuzati ca au complotat cu opozitia; s-a vorbit de rege, s-a vorbit de ministrii din Palat si de Tatarescu. Aceasta se intampla în 1947. Urmatoarea actiune a fost abdicarea regelui. Cateva zile dupa procesul Maniu a cazut guvernul Tatarescu si Ana Pauker a devenit Ministrul Afacerilor Straine. Acuma avea putere suprema si în ianuarie 1948 I s-a dat regelui un decret de abdicare. Regele a refuzat; dar pana la urma a fost obligat si dupa ce a numit-o pe Ana Pauker Ministru de Afaceri Externe a fost obligat sa abdice si sa plece din Romania. Romania devenise în momentul de fata o republica socialista.
Capitolul 6
Sah regelui
Asa distrugea Ana Pauker, în mod sistematic, vechea Romanie burgheza, ca sa construiasca Romania Socialista conform planului lui Stalin. În 1947 a fost o sedinta de politica tot în casa Anei Pauker. Ana Pauker a inceput sa vorbeasca: “Nu trebuie sa uitam scopul nostru final. Am inceput în 1944 o schimbare în Romania fondata pe colaborarea lecratorilor, taranilor de adistruge burghezia. Pasul urmator esste sa cream o republica. Pentru a crea o republica trebuie ca regele sa abdice. Botnaras, seful Serviciului Secret a intervenit: “Inainte de a distruge puterea regelui si de al face sa abdice, trebuie sa fim siguri ca taranii si muncitorii sunt cu noi” “Taranii si muncitorii vor fi cu noi, fgara discutie. Nu vafi nici o problema” a spus Ana Pauker. Politia sunt toti fii de tarani si mai ales în sate. In fiecare sat au familie apropiata si asta o sa-I ajute pentru ca taranii si muncitorii amandoi vor sprijinii ideea noastra. Dar trebuie creat la inceput un climat de frica si de a se supune legilor noastre; si pe urma le trebuie ajutorul armatei Uniunii Sovietice care este stationata în Romania. Cateva saptamani mai tarziu, regele conducea masina si se apropia de palat. Regele incepuse sa aiba din ce în ce mai putina putere politica. Nu era foarte simpatizat pentru ca patru ani nu vorbise deloc, în timpul cat germanii ocupau Romania si In general nu era un rege popular; spre deosebire de tatal lui Carol al II-lea care vorbea peste tot si tinea cuvantari. Regele Mihai nu vorbea. Prefera sa-I asculte pe ceilalti. In acel timp In biroul lui a intrat prim-ministrul acompaniat de secretarul general al Partidului Comunist. Amandoi au spus regelui ca regimul condus de el s-a terminat. “Si daca eu ma opun acestei decizii?” a spus regele. “Nu te-as sfatui Majestate sa te opui pana când nu te uiti prin aceasta fereastra.” Regele s-a apropiat de fereastra si s-a uitat. Palatul era inconjurat de trupe si tancuri sovietice. “In aceste conditii nu pot decat sa accept.” Prim-ministrul a scos o hartie batuta la masina si I-a intins-o regelui. Aceasta este declaratia de abdicare. Vei apare la radio si vei citi aceasta abdicatie tuturor romanilor maine. Si trebuie si sa o semnezi.” Documentul continea cateva fraze, unde regele afirma ca a acceptat sa decida sa abdice. “Sunt gata sa semnez aceasta hartie dar nu cu mana mea.” Cei doi oameni politici au insistat si regele a refuzat pana la sfarsit. Au trebuit, deci, sa aiba numai un document dictat dactilografiat, care l-a facut fotocopie si l-au trimis în toata Romania ca un afis. Parlamentul convocat în graba a auziot de abdicarea regelui si, pe 31 decembrie regele a aparut la radio si în loc de Revelion cu tot ce aveau lasat de mancare, în timp ce beau vinul si aveau mancarea pe masa, regele a spus ca abdica. Pentru marea romanilor a fost o lovitura puternica, care le-au dat ca securitatea lor personmala este în primejdie. Regele era iubit de poporul roman. Faptul ca nu vorbise deloc pe timpul germanilor, le dadea increderea romanilor. Si acum pleca si ii lasa singuri. Noaptea de revelion a fost o noapte de doliu. Lumea nu a mers la resturante, nu s-au mai facut party-uri si unii plangeau linistiti în camerele cele mai retrase din casa. Ana Pauker a avut un mare party la ea în casa, band sampanie si convingandu-l pe atasatul Uniunii Sovietice ca este singura metoda pentru a avansa Romania pe drumul Republicii Socialiste si devenind, la urma, un stat comunist.
Partea a patra
In intuneric
Stalin a spus: “Capitalismul a creat o productivitate de lucru necunoscuta inainte. Poate sa fie invins si va fi pentru ca socialismul creaza o productivitate noua si mai avansata.” si Stalin a spus: “Trebuie sa taiem ziua de lucru la sase sau cinci ore. Este important ca membrii societatii sa aiba si timp liber ca sa studieze marxism-leninismul. Pentru aceasta trebuie sa le dam conditii mai bune de viata, sa urmarim salariile muncitoriilor si a lucratarilor, cel putin dublu.” Acest articol a fost scris pe 3 octombrie 1952.
Capitolul 1
Când Stalin spunea ca partidul sau devine mai putrnic prin epurare.
Domnul Camil Ring incepe capitolul 1 al partii a patra discutand ce s-a intamplat în Romania dupa abdicarea regelui Mihai. In casa Anei Pauker era o sedinta de Comitete Central. Ana Pauker a spus: “Acum incepe o noua etapa a revolutiei noastre. În etapa precedenta I-am distrus pe burghezi, le-am luat toti banii, Am distrus clasele care aveau puterea. Lupta a fost lunga dar am avut succes si am avut ca ghid marea noastra prietena, Uniunea Sovietica, si pe tatal nostru generalisim Iosif Visarionovici Stalin. Acum vine faza urmatoare, sa construim Republica Populara si care va deveni republica socialista. De acum inainte trebuie sa mergem tot inainte. Drumul este liber. Regele nu mai exista, partidele politice sunt interzise; singurul partid este Partidul Comunist.
Si avem sprijinul armatei sovietice. Practic nu mai avem pe nimeni în drumul nostru. Putem lua acum toate deciziile de-acord comun” în realitate toate deciziile erau luate dinainte, spunea domnul Camil Ring. O saptamana inainte de a convoca Comitetul Central, Ana Pauker avusese o sedinta la ea acasa, cu echipa de ministrii, ca sa hotareasca un plan de actiune pentru anul urmator. Aceasta sedinta suprema de partid era condusa de Ana Pauker. Toti erau foarte mandrii sa fie consultati si sa o urmeze pe Ana Pauker. Sedinta a avut ceva particular. Era prima data când Republica Populara Romana fusese instaurata. A inceput cu cantecul Internationalei, pe urma toti au cantat imnul sovietic si noul imn al Republicii Populare Romane. La Comitetul Central, Ana Pauker a inceput sa vorbeasca în fata a sute de oameni. Cu parul ciufulit, agitata, folosindu-si mainile, gesticuland, Ana Pauker a vorbit despre faza urmatoare: “Vom trece acum intr-o noua faza, de a crea noul nostru stat. Sa ne aducem aminte ca tatal nostru Stalin a spus: “In Rusia faza urmatoare este perioada de lichidare a elementelor capitaliste, la victoria completa a sistemului economic socialist si adoptarea unei noi constitutii”.