O CIOCARLIE IN COLIVIE
Roman (fragmente)
Olga Arnow-Ring s-a născut la Bucureşti -România, la 23 iulie 1938.
A făcut liceul şi facultatea de medicină în Bucureşti.
In 1963 a plecat la New York, S.U.A., unde trăieşte şi acum.
E doctor în psihiatrie şi scrie nuvele şi romane de dragoste.
E căsătorită şi are doi copii.
Această carte este un roman autobiografic despre copilăria ei şi persecuţiile pe care le-a îndurat în anii 1945-1963 din cauza regimului comunist.
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii HOLDING REPORTER.
Reproducerea integrală sau parţială a textului constituie infracţiune şi se pedepseşte conform legii.
CAPITOLUL IV
PRIZONIERI AI POLITIEI SECRETE
Sectia de politie era o cladire cenusie, ascunsa pe o strada late discreta, cu exceptia gratiilor de la ferestrele murdare care ascundeau ce se petrecea inauntru. Oamenii treceau grabiti, cu capul in jos, incercand sa ignore zgomotele, tipetele puternice care veneau nu se stie de unde, spargand pentru un moment tacerea si apoi disparand. Cand se intampla asa ceva, trecatorii grabeau pasul, prefacandu-se ca nu aud, evitand privirile vecinilor. Cine stie daca data urmatoare nu vor fi ei insisi victimele? Deci, e mai bine sa nu auzi, sa nu asculti, sa nu te gandesti, sa nu vorbesti cu nimeni! In asemenea vremuri e mai bine sa fii surd, mut si orb, sa nu te amesteci.
In urma cu cateva zile, un barbat a sarit de la o fereastra deschisa, dupa ce a fost interogat de Politia secreta. Era un bine cunoscut chirurg ce disparuse de acasa in toiul noptii, in pijama, escortat de cinci politisti. Fusese acuzat ca ascunde aur si bijuterii, ca unelteste impotriva Republicii Romania si ca asculta Radio Europa Libera. Cand a negat acuzatiile a fost batut, i s-au infipt ace sub unghii, a fost amenintat cu distrugerea familiei sale. Intr-o zi, fereastra de la camera de interogatorii a fost lasata deschisa, iar el a sarit de la etajul opt, lasand familiei o scrisoare in care isi cerea iertare.
Maia isi aminti povestea in timp ce masina neagra a Politiei se grabea pe strazile pustii ale Bucurestiului, cu mama si fratiorul ei mai mic pe jumatate adormit in bratele acesteia. Teama o strangea ca un surub, respira greu, inima ei era gata sa-i sara din piept, zgomote curioase ii vajaiau in urechi. Era ingrozita de bataie, nu suporta dure nu suporta nici macar freza dentistului! Cum va putea suporta oare tortura sau ceva mai rau?
Dar stia ca nu va da afurisitilor de politisti nici o informatie despre tatal ei. Tatal ei disparuse intr-o noapte, dar Maia stia ca fugise si scapase de temuta Politie secreta. Agentii il cautau in continuare. De aceea ii invadasera casa cu cizmele lor murdare, calcand pretioa covoare orientale ale mamei, tipand si palmuind-o pe mama, tragand copiii din patul lor cald in noaptea rece de iarna.
Maia fu trasa de o mana puternica si impinsa printr-o usa grea de fier care se inchise in urma ei cu zgomot. Se impletici in jos, pe o scara, pe trepte, tot mai multe trepte. Mirosea a umezeala si mucegai, peretii erau murdari, scara parea ca nu se mai termina. Maia il purta pe micul Lucky care avea doar patru ani si era destul de greu pentru varsta lui. incepuse sa planga incet, cu fetisoara murdara si trista.
- Mi-e foame, mami, si nu-mi place locul asta. Miroase urat si ma sperie! Vreau acasa! Te rog, lasa-ma sa ma duc acasa!
Spune-i copilului ala sa taca, de nu...! Vrem sa dormim, bubui o voce furioasa. Tot ce poti face aici e sa dormi si sa uiti! Ce poti face altceva?
-Doamna Ring, te-au luat si pe dumneata? Ce-i cu sotul dumitale? E in siguranta?
Maia recunoscu vocea barbatului ascuns in intuneric. Era unul dintre prietenii tatalui ei, un bine cunoscut scriitor, un barbat elegant, bine, mirosind totdeauna atat de frumos a lotiune de barbierit aromata, cu par lucios care stralucea la lumina. Acum era ciufulit si murdar, fata ii era acoperita cu tepi de barba neagra si mirosea la fel de urat ca si ceilalti! Avea ochii inrositi si o vanataie purpurie ii acoperea un obraz.
Mama se uita la el si ofta usor.
-Ce ti-au tacut, sarmanul meu Leo. Te-au batut rau? Ah, Doamne, ce se va intampla cu noi toti, cu sarmanii mei copii, cu toti oamenii nevinovati care refuza sa accepte regimul comunist? Au sa ne omoare pe toti? Se vor sfarsi oare suferintele?
- Nu se va termina niciodata! Suntem cu totii osanditi. Curand va veni sfarsitul lumii! Caiti-va, prieteni, cat mai puteti! Curand va fi prea tarziu! Curand!
Maia se simti speriata si straniu de emotionata, inima ii batea ca o toba, mainile ii tremurau, iar sudoarea ii siroia pe spate, desi in celula era frig, iar oamenii erau inghesuiti unii in altii, intr-o masa de mizerie de nedescris.
- Nu-l ascultati pe predicatorul nostru! Nu mai e in toate mintile, de cand a fost rau batut in cap cu bastoane de catre politie, sopti o voce de langa Maia. Multi oameni isi pierd mintile aici! Trebuie sa fii tare si curajoasa, fetito, sa nu le arati niciodata ca ti-e teama. Ce pot ei sa faca? Sa ucida o intreaga populatie pentru ca nu suntem de acord cu ei? Pot sa ne bata, sa ne infometeze daca vor, dar nu ne pot opri sa gandim! Iar atata timp cat gandim, suntem fiinte omenesti, nu animale.
Maia se uita la tanarul care vorbea, observandu-i fata vioaie, parul cret, blond, care ii cadea pe frunte, maieul rupt cu o litera mare U pe el. Banuia ca era student la vreo universitate. Avea o voce moale, dar o privire hotarata. Se temea pentru el, dar ii dadea curaj fetei pentru a face fata la ce avea sa vina: batailor, torturii.
- Iar vorbesti prea mult, tinere! sopti o voce. Vrei sa fii pedepsit? E mai bine sa-ti tii gura inchisa si capul plecat. Ai uitat cat de rau te-au aranjat ultima data?
Dar era prea tarziu. Paznicii trebuie sa-l fi auzit, s-au napustit in celula ca niste tauri furiosi si il trasera afara ca pe o papusa de carpa. Cand il adusera inapoi, dupa tortura, ii curgea sange din gura, avea ochii inchisi. Era pe moarte!...
CAPITOLUL IX
TATA
Pagini din jurnalul secret al Maiei
Noaptea trecuta l-am visat pe tata. Nu pe barbatul batran, obosit, pe care l-am vazut ultima data, cu riduri adanci pe fata si ochi infranti. Nu mi-l puteam aminti tragandu-si dureros si incet piciorul, urmare a ultimei congestii cerebrale, mergand cu pas nesigur si agatandu-se de bratul meu pentru sprijin. In visul meu, el era din nou tanar, fericit si liber, asa cum fusese cand eram o fetita.
L-am intrebat: „Tata, esti fericit? Ai, in cele din urma, liniste?"
El s-a aplecat asupra mea, mi-a atins fata cu buze reci si mi-a soptit:
-„Aici suntem toti fericiti si linistiti".
Apoi mi-a facut semn cu mana, chemandu-ma. Dar cand am alergat spre el, a disparut.
Era prima oara cand il visam, de cand plecase. Si, brusc, mi l-am amintit frumos si tanar, cu par castaniu si ondulat, cu ochi verzi care radeau si cu o fata proaspat barbierita, mirosind a lavanda. Totdeauna mirosea a lavanda; poate ca ascundea mirosul de cerneala de tipar si de tigari. Pe degete avea o pata galbena de nicotina, iar sub unghii o umbra neagra care nu disparea oricat de mult se spala.
Era directorul unuia dintre cele mai cunoscute ziare din Bucuresti, Semnalul. El era inima si sufletul publicatiei, iar articolul lui saptamanal era asteptat si discutat de toata lumea, in vremea aceea.
Stia sa rada de fiecare si sa-i faca pe oameni sa rada cu el. Limba lui ascutita era o amenintare pentru fiecare oficialitate
incompetenta din guvern. Articolele lui erau o palma pe obrazul oricarui ministru necinstit. Sub acoperirea unei glume, putea spune lucruri care pe altul l-ar fi costat inchisoarea.
Era vremea cand domnea teroarea, cand o masina se oprea brusc, in toiul noptii, in fata usii tale, insemna inchisoare si moarte; cand o bataie in usa insemna pericol; cand oamenii vorbeau in soapta si se temeau sa se uite unul la celalalt; cand copiii erau dusmanii parintilor, iar parintii dusmanii copiilor lor. Teroarea rosie cuprindea totul sub aripile ei sangeroase, crescand ca o umbra uriasa deasupra Romaniei.
„In tara noastra doar sase persoane sunt impotriva comunistilor, a scris tatal meu intr-o zi. Hai sa-i numaram; eu, tu, el, ea, noi si ei. Toti ceilalti sunt fericiti si multumiti."
In noaptea aceea, tatal meu a fost chemat la biroul primului ministru.
-Dumneata, domnule Ring, devii prea indraznet. Stii cum ii pedepsim pe cei cu gura prea mare? Le taiem limba, asa procedam. Te avertizez, ai grija!
Tatal meu a ras si i-a spus o gluma despre un ministru al agriculturii, un taran cu educatie elementara, care, peste noapte, s-a vazut promovat ministru.
-Ati auzit ce-a facut, iar domnul Zaroni, ministrul dumneavoas A fost invitat la un dineu, intr-o casa foarte eleganta. Cand s-a servit ceaiul, a vazut ca fiecare lua cuburile de zahar cu un mic instrument. A intrebat de ce si i s-a explicat folosirea clestisorului. A doua seara, cand el a dat o masa oficiala in onoarea ambasadorului Ungariei, a pus sa se aduca clestisoare de zahar in fiecare baie. "Dar pentru ce, tata?" a intrebat fiul lui cel mare. "Prostule, i-a raspuns ministrul. N-ai aflat ca nu e igienic ca oamenii sa-si foloseasca degetele cand se sterg? In schimb, isi pot apuca organul cu clestele de zahar si astfel nu se mai murdaresc pe maini.
Primul ministru a ras si i-a spus din nou tatalui meu:
- Nu uita, domnule Ring, noi taiem limba celor care vorbesc prea mult.
Tata a venit acasa razand. El radea si glumea totdeauna. in seara aceea, m-a ridicat in aer si s-a invartit tot mai repede cu mine in brate, pana cand toata lumea a inceput sa se invarta in jurul meu.
-Zau, Tutu! l-a certat mama. Te comporti ca un copil, nu ca un om matur.
-De ce trebuie sa fiu matur? E mai nostim sa fii copil, nu-i asa, Maia draga? In plus, ce rau fac daca ma joc cu fiica mea?
-Nu te opri, tata, mai vreau, mai vreau! Imi place cand toata camera danseaza in jurul meu.
-Imi pare rau, dar tata trebuie sa plece acum. Trebuie sa particip la o sedinta de afaceri. O sa vin tarziu acasa.
Iar? E a treia oara saptamana asta.
Vocea mamei suna furioasa si ranita. Am simtit, cu intuitia mea de copil, ca era gata sa porneasca o cearta. Uram certurile. Vorbele acelea rastite si ochii suparati, cand oamenii tipa unul la celalalt, gata sa se sfasie.
-Si cine este ea, ma rog? Alta blonda fermecatoare? Sau de data asta e o bruneta superba?
-Mi-e sila de gelozia si insinuarile tale si inca in fata copilului. Nu ai nici un pic de rusine?
-Daca stiu eu si stie jumatate din Bucuresti, poate sa stie si copila ta. Vino aici, draga mea. Vino la mamica ta. Tu esti singura mea consolare.
Dar am rezistat in fata ei, impingandu-i mainile care imi strangeau dureros bratele.
- Nu vreau sa vin la tine. Vreau sa merg cu tata.
-Vezi, ai facut-o si pe asta. Cu minciunile tale, mi-ai luat dragostea singurului meu copil. Afurisitule. Trisorule...
-Hai, Maia. Pune-ti haina si sa iesim afara. Iau copilul la o plimbare, pana te calmezi, Hortense.
Si a iesit.
Am alergat sa-mi iau haina si l-am urmat in masina. Eram atat de fericita, aproape ca uitasem scena si fata alba, uluita, a mamei si lacrimile ei.
-Tata, de ce era mama asa de suparata si ce voia sa spuna cu o blonda fermecatoare? Parul ei este castaniu.
-Nimic, Maia. Nu da atentie prostiilor astea. Mama ta e nervoasa si oamenii, cand sunt nervosi, spun lucruri pe care de fapt nu le cred. Mai bine zi unde ai vrea sa mergi. La Angelescu...
-Ah, da, tata!
Angelescu era cea mai mare cofetarie din Bucuresti. Locul unde lumea se intalnea la o cafea, dupa o zi de munca. Unde baietii isi dadeau intalniri. Unde intelectualii si artistii discutau ore-n sir, sorbind o cafea turceasca mereu reinnoita de un chelner grijuliu. Se lansau in discutii infierbantate, amenintandu-se cu pumnul, tipand unul la altul, pentru ca sa se impace din nou la un pahar de vin.
Angelescu este paradisul copiilor, fericirea suprema. Siruri de prajituri de ciocolata, turnuri de frisca, prajituri cu glazura roz, galbena, rosie si alba, zemuind de miere, ascunse intr-un nor de frisca, tarte cu tot felul de fructe stralucind in lumina.
Prajiturile mele favorite erau violete, pentru ca aveau o glazura frumoasa, iar inauntru o crema de ciocolata care ti se topea pe limba si te umplea de fericire ore-n sir dupa aceea.
In acea dupa-amiaza insorita, toti bucurestenii iesisera sa se plimbe pe bulevarde, incrucisandu-se, salutandu-se unii cu altii. Doamnele purtau rochii viu colorate si aratau ca niste flori uriase care se clatina in vant. Barbatii purtau pantaloni albi si jachete in dungi, cu o batista alba la buzunarul de la piept. Unii purtau palarii de pai, pe care le scoteau cand salutau o fata draguta. Fiecare saluta pe fiecare.
Calea Victoriei, unde se afla palatul regelui, era plina de lume, trasuri si cateva masini. Aproape toata lumea se plimba pe jos. Tiganci cu picioare bronzate, cu fete cafenii si fuste rosii peticite, stateau pe vine, langa cosurile lor pline de flori.
-O floare pentru o fata frumoasa, domnilor. Sase la doi lei. Tata il elibera pe sofer si ii spuse sa vina sa ne ia peste doua ore.
Porniram la plimbare pe bulevard, devenind imediat o parte din multime. Radeam si vorbeam cu veselie. In fata cafenelei erau asezate mese, iar oamenii sedeau si beau cafele. Cafenelele au umbrele colorate, galbene,
albastre si in dungi alb cu rosu, cu mese mici si scaune de fier. Sosirea tatalui meu e salutata cu strigate si semne facute cu mana.
-Ring, vino aici! Care-i ultima veste? Cand pleaca sovieticii din tara? Am auzit ca americanii pregatesc o invazie nocturna cu parasute. E adevarat?
Tata se aseza si imediat se facu un cerc in jurul lui. Totdeauna cand tata intra intr-o camera, se intampla la fel. Imediat, el devenea centrul atentiei si orice alta conversatie inceta. Ma simteam foarte importanta, alaturi de oamenii maturi care sedeau cu el.
-Ai adus-o azi si pe fetita ta, spuse un barbat batran, cu o barba stufoasa si maini murdare.
El ma apuca de barbie si imi ridica fata spre a lui.
Nu-mi placea. Mirosea a mucegai. Avea camasa cenusie la guler. Barba lui era galbena de pete de tutun si neingrijita, dar am suportat atingerea lui. Tata mi-a zis ca e un scriitor cunoscut, iar eu admir scriitorii. Mi se pare un zeu furios, dar are ochi albastri, copilarosi, si-mi zambeste. Il iert, desi e murdar si miroase urat. Tata a uitat de mine, sta de vorba cu oamenii. Le spunea din nou glume, caci grupul radea. Brusc, ma simt singura si trista. Mananc prajitura mea cu ciocolata si sorb bautura cu ciocolata. Am mai mancat doua prajituri si deodata simt ca stomacul meu se rascoala. Am crampe si vreau acasa.
-Tata, tata. Hai sa mergem acasa.
II trag de maneca, dar el nu ma asculta. Vreau acasa. O vreau pe mama.
incep sa plang si sa suspin tot mai tare. In cele din urma, ma aude si se intoarce spre ceilalti, scuzandu-se.
-Imi pare rau, dar trebuie sa plec. A trecut ora cinci pentru fetita mea. Ne vedem maine.
Masina asteapta in fata cofetariei.
-Mi-e greata de la stomac, tata.
Brusc incep sa ragai, si un gust acru imi umple gura. Incep sa vomit pe haina alba a tatei, pe pantalonii lui in dungi si pe rochia mea noua, albastra.
-N-am sa mai mananc niciodata atatea prajituri. Jur. N-am sa mai vin niciodata cu tine. M-ai uitat de tot, cu oamenii aia. -O vreau pe mama. Unde-i mama mea?
-Taci, draga mea. Linisteste-te. Nu-i nimic. Ajungem curand acasa si o sa te simti mai bine.
-N-o sa ma simt bine niciodata. O sa mor. Unde-i mama mea? Ai facut-o sa planga, barbat rau! Te urasc! Te urasc!
In cele din urma, suntem acasa. Sunt ridicata in bratele lui puternice si ma linistesc. Acum mi se face somn. Tata miroase a lavanda, a piele si a tutun. Ochii mi se inchid si am senzatia ca plutesc pe un mic nor alb, mai sus, tot mai sus, spre cer.